Mămăiță, unde te crezi aici, la piață? Mai bine ia-ți ouăle și cară-te! Aici e o firmă, nu e de matale!
Cuvintele au răsunat rece, tăios, în fața clădirii mari de sticlă.
Bătrânica Maria s-a oprit în loc.
A clipit des, de parcă n-ar fi înțeles bine ce i s-a spus.
Își strângea basmaua sub bărbie și ținea cu grijă, aproape de piept, coșul în care pusese cu atâta drag: ouă roșii, cozonac și o bucată de pască.
Nu erau multe…
Dar erau din suflet.
Venise de departe.
Se pornise încă de dimineață, pe răcoare.
A mers pe jos până la autobuz, a schimbat două curse, apoi iar pe jos.
Cu fiecare pas își spunea:
„Las’ că ajung eu la băiatul meu…”
Paștele trecuseră.
În alți ani… casa ei era plină.
Copiii veneau, nepoții râdeau, masa era întinsă.
Anul acesta… liniște.
Nimeni nu a venit.
Nimeni nu a sunat.
Maria a stat două zile lângă telefon…
așteptând.
Dar telefonul a rămas mut.
Și atunci, în dimineața următoare, și-a zis:
„Nu mai aștept eu… mă duc la el.”
Nu era orice copil.
Era mândria ei.
Băiatul ei ajunsese „cineva”.
Patron la o firmă mare, cu oameni mulți sub el.
Îl vedea la televizor uneori.
Îl recunoștea după ochi.
Aceiași ochi ca atunci când era mic…
Când o ținea de mână și nu voia să-i dea drumul.
Ajunsă în fața clădirii…
Maria s-a oprit o clipă.
Totul era mare. Lucios. Rece.
A inspirat adânc și a făcut un pas înainte.
Dar n-a apucat să intre.
— „Unde mergi, mămăiță?” a întrebat paznicul, uitându-se de sus la ea.
— „La băiatul meu… lucrează aici…” a spus ea încet.
Paznicul a zâmbit ironic.
— „Aici nu e pentru oricine. Hai, circulă.”
— „Dar… e firma lui…” a murmurat Maria.
— „Sigur, sigur… și eu sunt primar. Hai, pleacă de aici că încurci lumea!”
Oamenii treceau pe lângă ea.
Unii se uitau… alții nici măcar nu o vedeau.
Maria a coborât privirea.
Rușinea o apăsa mai tare decât oboseala.
— „Du-te, mămăiță, la piață, nu aici! Ce-i cu sacoșa aia?!”
A strâns mai tare plasa de rafie.
În ea avea schimburi, un prosop curat… și o fotografie veche.
Cu el.
Când era mic.
Maria a oftat.
— „Bine… plec…”
Și s-a întors încet.
Pașii erau grei.
Parcă mai grei decât drumul până acolo.
Dar exact atunci…
Ușa mare de sticlă s-a deschis.
Un bărbat în costum, grăbit, a ieșit vorbind la telefon.
S-a oprit brusc.
A rămas nemișcat.
Telefonul i-a căzut din mână.
— „…Mamă?”
Maria s-a întors încet.
Ochii li s-au întâlnit.
Pentru o secundă… timpul s-a oprit.
— „Mamă… tu ești?”
Bărbatul a alergat spre ea.
Nu mai era patronul.
Nu mai era omul important.
Era doar un copil.
Copilul ei.
A strâns-o în brațe.
Puternic. Disperat.
— „Mamă… de ce n-ai spus că vii? De ce n-ai sunat?!”
Maria plângea.
Dar nu mai era plânsul de rușine.
— „Am vrut să-ți fac o surpriză… ți-am adus ouă… și cozonac…”
Bărbatul s-a uitat la coș.
Apoi la mâinile ei crăpate.
Apoi la încălțările uzate.
Și ceva s-a rupt în el.
S-a întors brusc către paznic.
— „Tu… ai alungat-o?!”
Paznicul a înghețat.
— „Nu știam că—”
— „E MAMA MEA!”
Tăcere.
Oamenii s-au oprit.
Toți priveau.
Bărbatul și-a pus haina pe umerii ei.
— „De azi înainte… dacă o mai vezi vreodată aici, să știi că e mai importantă decât mine.”
Maria îl ținea de mână.
Exact ca atunci când era mic.
Au intrat împreună în clădire.
Dar de data asta…
nu mai părea rece.
Uneori alergăm după bani, funcții și succes…
și uităm cine ne-a ținut de mână când nu aveam nimic.
Uneori părinții nu cer ni
Mămăiță, unde te crezi aici, la piață? Mai bine ia-ți ouăle și cară-te! Aici e o firmă, nu e de matale!
