„Mihaela, de ce ți-ai luat concediu medical dacă n-ai fost bolnavă?”, mi-a zis șefa, cu privirea aia rece, de sus, de după birou.

„Mihaela, de ce ți-ai luat concediu medical dacă n-ai fost bolnavă?”, mi-a zis șefa, cu privirea aia rece, de sus, de după birou.
Am rămas o clipă în picioare, apoi m-am așezat încet.
— Am avut nevoie… am zis.
— Ai avut nevoie de concediu medical ca să mergi în piață? continuă ea, ridicând o hârtie. Că asta mi s-a spus.
Mi s-a strâns stomacul.
— Am fost la țară, am zis.
— În concediu medical? insistă ea.
Am dat din cap.
— Cheam-o pe Lucica, te rog.
După câteva secunde, apare Lucica în ușă. Se oprește, parcă nu știa dacă să intre sau nu.
M-am uitat direct la ea.
— Tu m-ai văzut, nu?
Dă din cap, încet.
— Te-am văzut în piață…
— Și te-ai gândit să spui mai departe.
Nu răspunde. Se uită în jos.
Am tras aer în piept.
— Bine… dacă asta ai simțit, am zis. Dar să știi ceva.
M-am întors mai mult spre ea.
— Poate că și tu ai părinți. Sau o să ai. Bolnavi, singuri, la țară. Și fără ajutor.
Lucica înghite în sec.
— Eu nu m-am dus în vacanță. N-am fost la mare, n-am fost să mă plimb. M-am dus să car, să sap, să o ajut pe mama. Că n-are cine.
Șefa ne urmărea fără să mai spună nimic.
— N-am bani să plătesc oameni. Salariul meu e același de ani de zile. Îl împart cum pot… medicamente, drumuri, facturi. Nu ajunge.
M-am uitat spre șefă.
— Și zilele libere… nu ajung nici alea. Le dau tot pentru familie. Așa că da… mi-am luat concediu medical.
Liniște.
— A ars ceva aici cât am lipsit? am întrebat. Nu. Mi-am făcut treaba. Am lăsat totul pus la punct.
Șefa oftează.
— Lucica, poți să mergi.
— Da… zice ea încet și iese.
Rămânem doar noi două.
— Mihaela… spune șefa, dar nu mai are tonul de la început. Știi că, teoretic, ar trebui să te sancționez.
— Știu, am zis. N-am ce să zic.
Se uită la mine mai atent.
— Dar nu pari omul care să facă asta aiurea.
Am ridicat din umeri.
— Nu sunt. Doar că… uneori n-ai de ales.
Închide dosarul.
— Nu o să te sancționez.
Am dat din cap, fără să spun nimic.
— Vezi-ți de treabă, cum ai făcut și până acum.
— Mulțumesc.
Am ieșit din birou și viața a mers mai departe. Aceeași muncă, aceiași oameni, aceleași griji.
După câteva zile, m-a chemat din nou la ea.
Am intrat, puțin încordată.
— Ia loc, Mihaela.
M-am așezat.
— M-am mai gândit la discuția noastră, zice ea.
Am rămas tăcută.
— Nu e corect cum ai procedat, continuă. Și știi și tu asta.
— Știu, am zis.
— Dar… nici situația nu e corectă. Și nici nu ești singura care face asta.
Am ridicat privirea.
— Mulți angajați… se descurcă cum pot. Trag de zile, de concedii, de orice prind. Fiecare încearcă să dea din număr ca să-i fie un pic mai bine.
A făcut o pauză.
— Nu zic că e bine. Dar înțeleg.
Am dat din cap, încet.
— Tu, în schimb… ai fost mereu om de bază aici. Pe tine m-am putut baza.
A deschis un sertar și a scos o hârtie.
— Ți-am mărit salariul.
Am rămas blocată câteva secunde.
— Nu… nu mă așteptam…
— Nici nu trebuia, zice ea. Dar e corect.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Mulțumesc…
— Nu pentru povestea de atunci, adaugă ea. Pentru toți anii în care ți-ai făcut treaba fără să comentezi.
M-am ridicat.
— O să-mi văd de treabă în continuare.
— Știu, zice ea.
Când am ieșit din birou, era aceeași zi ca toate celelalte.
Dar parcă, pentru prima dată după mult timp… nu mai simțeam că duc totul singură.
⸻
•⁠ ⁠Acest material este o creație narativă cu scop artistic și de divertisment și nu are caracter jurnalistic.
•⁠ ⁠Conținutul reprezintă interpretări inspirate din informații publice și nu trebuie considerat o prezentare factuală a realității.
•⁠ ⁠Imaginea este generată cu AI și nu reprezintă o fotografie reală sau fidelă a persoanelor menționate. Orice asemănare este pur ilustrativă.