— Andrei, unde să mă așez? — am întrebat încet.
S-a uitat în sfârșit spre mine, iar în privirea lui am văzut doar iritare.
— Nu știu, descurcă-te singură. Nu vezi că toată lumea vorbește?
Cineva a chicotit. Am simțit cum obrajii mi s-au aprins.
Doisprezece ani de căsnicie, doisprezece ani de răbdare, de umilințe, de încercări zadarnice de a fi „pe placul” familiei lui.
Stăteam în pragul sălii de restaurant cu un buchet de trandafiri albi în mână și nu-mi venea să cred.
La masa lungă, acoperită cu fețe de masă aurii și pahare de cristal, erau așezați toți rudele lui Andrei.
Toți — mai puțin eu. Pentru mine nu era loc.
— Elena, ce faci acolo? Hai, intră! — a strigat soțul meu, fără să-și întoarcă măcar capul de la vărul lui, cu care vorbea.
Am privit în jur. Niciun scaun liber.
Toate locurile ocupate, și nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a gândit să se miște un pic, să-mi facă loc.
Soacra mea, doamna Viorica, stătea la capul mesei, într-o rochie aurie, ca o regină pe tron, prefăcându-se că nu mă vede.
— Andrei, unde să mă așez? — am repetat mai încet.
În sfârșit, s-a uitat la mine. În ochii lui era o oboseală rece, amestecată cu dispreț.
— Nu știu, Elena, vezi tu. Toată lumea e ocupată.
Cineva a râs înfundat.
Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji.
Doisprezece ani am încercat să mă fac plăcută, să fiu „nora perfectă”, să tac atunci când trebuia să plâng.
Și acum, la aniversarea de 70 de ani a soacrei mele, nu era loc pentru mine la masa familiei.
— Poate Elena poate sta în bucătărie — a spus cumnata mea, Irina, cu un zâmbet fals. — Acolo sigur e un scaun liber.
În bucătărie. Ca o servitoare. Ca o străină în propria familie.
M-am întors fără un cuvânt și am plecat spre ieșire.
Strângeam buchetul atât de tare, încât spinii trandafirilor mi-au pătruns prin hârtie în palme.
În spate se auzea râsul cuiva — povesteau o glumă.
Nimeni nu m-a oprit. Nimeni nu m-a chemat.
Pe coridorul restaurantului am aruncat buchetul la coș și am scos telefonul.
Îmi tremurau mâinile când am chemat un taxi.
— Unde mergem, doamnă? — m-a întrebat șoferul.
— Nu știu, — am răspuns sincer. — Mergeți… oriunde.
Bucureștiul de noapte se mișca lent pe geam: luminile magazinelor, vitrinele, cuplurile care se țineau de mână sub felinare.
Și dintr-odată am înțeles: nu vreau să mă întorc acasă.
Nu vreau să mai intru în apartamentul unde mă așteaptă vasele murdare ale lui Andrei, hainele lui împrăștiate și tăcerile lui grele.
Nu vreau să mai fiu femeia invizibilă care servește pe toți și nu mai are viață proprie.
— Opriți la Gara de Nord, vă rog, — i-am spus șoferului.
— Sunteți sigură? E târziu, nu prea mai sunt trenuri acum.
— Da. Opriți, vă rog.
Am coborât și am mers spre clădirea gării.
În buzunar aveam cardul nostru comun — economiile pentru o mașină nouă.
Două sute cincizeci de mii de lei.
La ghișeu era o tânără adormită.
— Ce destinații aveți dimineață? — am întrebat. — Oricare.
— Iași, Cluj, Constanța, Timișoara…
— Constanța, — am spus fără să gândesc. — Un bilet, vă rog.
Am petrecut noaptea în cafeneaua gării, bând cafea și gândindu-mă la viața mea.
La cum, în urmă cu doisprezece ani, m-am îndrăgostit de un băiat cu ochi căprui și zâmbet sigur.
La cum am ajuns o umbră — o femeie care gătește, spală și tace.
Și totuși, cândva, aveam visuri.
Am studiat design interior, visam la un studio al meu, la proiecte frumoase și clienți care să mă aprecieze.
Dar după nuntă, Andrei mi-a spus:
— La ce-ți trebuie muncă, iubito? Eu aduc banii. Tu ai grijă de casă.
