— Le-am spus deja nepoților că își vor petrece vara la casa ta de la țară! Și pregătește totul, să le fie copiilor comod și sigur!
Cuvintele acestea au lovit-o pe Laura ca o apă rece peste tâmple. Mâna cu furculița i s-a oprit în aer, iar în piept i s-a ridicat încet o căldură uscată, arzătoare. Nu-i venea să creadă că toate astea erau spuse cu aceeași lejeritate cu care cineva ar fi cerut sarea la masă.
Totuși, casa aceea era aerul ei – de un an întreg, din clipa în care ea și Cristi o găsiseră: goală, înclinată, mirosind a umezeală și lemn vechi. Casa stătea la marginea satului, printre pini, și atunci avea nevoie de salvare. Și s-au apucat amândoi — să o salveze, să o vopsească, să repare, să șlefuiască, să coasă perdele, să se îmbrace în simplitate. Cristi bătea la ferestre noi până târziu, Laura șlefuia pereții, curăța vitraliile lăsate de fosta proprietară — mătușa Greta.
Seara stăteau pe pridvorul încă nepictat, beau ceai din căni de tablă și tăceau privind cerul cum se făcea tot mai albastru printre pini. Atunci Laura credea: ăsta e locul meu. Nu ceva temporar, nu împrumutat. Al meu.
Casa aceea o moștenise de la Greta — singura mătușă care păruse, cu adevărat, că o iubește. Greta murise acum doi ani, iar casa rămăsese închisă, acoperită de iederă și uitare. Apoi ea și Cristi au venit, au intrat în camerele mirosind a praf și trecut, și el spusese: „O vom salva pe toată.” Laura plânsese lângă dulăpiorul cu sticlă mată unde încă mai stătea jumătate din serviciul de ceai cumpărat de Greta din primul salariu.
A urmat un an lung de reparații, întins aproape pe doi. Apoi — o vară fierbinte, când terminau ultimele detalii: vopsitul terasei, montatul plintelor, aranjarea ghivecelor cu ierburi. Și gata. În sfârșit putea lucra. Laura scria articole, edita texte, trăia în ritmul cuvintelor și al liniștii. Liniște pe care apartamentul din Cluj nu i-o dăduse niciodată — acolo în capul ei vuia mereu ceva: un vecin, o sirenă, o țeavă care picura. Aici — doar foșnetul pinilor, zumzetul trenurilor îndepărtate și păsările pe care deja învățase să le recunoască după glas.
Biroul ieșise exact cum îl văzuse în gând: perete luminos, masă de lemn la fereastra către grădină, raft cu cărți fără de care nu putea. O încăpere doar pentru muncă și respirație.
Dar pacea n-a durat mult.
La mijlocul lui septembrie a venit soacra — Elena. A spus că voia de mult să vadă în ce s-a transformat casa. Laura n-a avut ce obiecta — nu era nimic de ascuns. Cu Elena a venit și sora lui Cristi — Sorina, cu cei doi copii. Voioși, zgomotoși, neobosiți. Băiatul, de vreo nouă ani, s-a urcat în primul minut în mărul din curte; fata, un pic mai mare, a izbucnit în plâns cerând înghețată. Sorina a mormăit ceva, fără mare atenție.
Elena stătea în mijlocul sufrageriei, cu privirea unui inspector: atentă, pătrunzătoare, gata să observe și ce n-ar vrea nimeni să se vadă. Dar nu prea avea de ce se lega — casa sclipea, mirosea a lemn și iarbă.
— Uite că… ați făcut-o tare primitoare, — a zis Elena, privind în jur.
Cuvântul a sunat cu dublu sens: și laudă, și ezitare. Laura a zâmbit.
— Cristi a făcut mult, — i-a spus ea.
— Desigur, — a dat din cap Elena. — Cristi e așa, mereu.
Sorina atingea perdelele, se uita prin colțuri. — Super tare. Chiar mișto. Aș rămâne aici tot timpul.
— Eu chiar o să rămân, — a răspuns Laura. — Pentru vară.
— E paradis, cred. Liniște, aer, pădure… La noi vara e un chin, — a spus visătoare Sorina.
Un fior rece a trecut pe spatele Laurei. Ceva în tonul Elenei îi spunea că nu e sfârșitul poveștii.
Au băut ceai pe terasă. Copiii alergau, răsturnau ceștile, rupeau crenguțele de rozmarin. Elena privea totul cu aerul unei stăpâne, ca și cum ea ar fi construit locul.
— Ar trebui să mai veniți pe aici, — i-a spus ea Sorinei peste cană. Nu era o propunere, ci o poruncă.
— M-aș bucura să vă văd, — a spus Laura calm. — Doar să mă anunțați din timp. Aici lucrez, și uneori nu pot primi musafiri.
Elena a strâns ușor ochii. — Suntem rude, nu străini.
— Înțeleg. Totuși, din timp.
— Hai, lasă, — a râs Sorina. — N-o să stăm mult.
Laura a tăcut. Cristi și-a întors privirea. După plecarea lor, Laura a privit mult la ramura frântă a mărului și la ghiveciul cu mușcată răsturnat lângă trepte.
— Nu te consuma, — i-a spus Cristi încet. — Doar au trecut pe la noi.
— Nu mă consum, — a zis ea. — Te avertizez.
Iarna a trecut în muncă. Casa de la țară zăcea sub zăpadă, și Laura se gândea la ea cu tandrețea cu care aștepți ceva foarte al tău. În martie număra deja săptămânile, semăna răsaduri, strângea semințe și pâine. La începutul lui aprilie totul era pregătit. Au venit să verifice casa — supraviețuise iernii. Soare cald, pământ rece, miros de primăvară. Totul perfect.
Apoi — prânzul de duminică. Telefonul pe difuzor.
Vocea veselă, grăbită, a Elenei: — Le-am spus nepoților că vara o să o petreacă la voi! Copiii vor fi încântați! E minunat!
Laura a pus încet furculița jos. Asculta mai departe: despre aerul curat, despre cât de bine e la țară, cât de convenabil că oricum ea va fi acolo.
Cristi tăcea, dădea din cap. Laura a spus liniștit:
— Stați puțin. Elena, ați hotărât că copiii Sorinei vor sta toată vara la casa noastră?
— Păi da, — a răspuns ea simplu. — Ce e de hotărât?
— Ați discutat cu noi asta?
— Păi vorbim acum.
— Dar le-ați spus deja copiilor?
— S-au bucurat enorm! — vocea Elenei s-a îndulcit. — Aer, natură, câmpuri…
— Nu, — a spus Laura.
Pauză.
— Cum adică, nu?
— Nu. Copiii nu vor petrece vara la casă.
— De ce? — a întrebat Elena, surprinsă.
— Pentru că acolo lucrez. Pentru că e spațiul meu. Și pentru că nu aveți dreptul să decideți în locul meu.
Pauza s-a îngreunat. Elena și-a schimbat tonul: — E familie, Laura. Înțelegi, nu?
— Înțeleg. Dar răspunsul rămâne “nu”.
— Copiii, aerul, natura! Nu poți pur și simplu să refuzi…
— Ba da. E casa mea.
Tăcere. Apoi — cuvinte tăioase, jigniri. Conversația s-a încheiat cu nimic. Tăcerea dintre ei suna.
Cristi se uita în jos. — Poate trebuia să fii mai blândă…
— Poate trebuia doar să spun “nu” de prima dată, — a răspuns ea. — Când a început să vorbească.
El a tăcut.
Laura s-a uitat mult la el. La omul care trăia mereu între focuri. Și a spus: — Cristi, trebuie să vorbim.
El a dat din cap. Ea a început încet, calm, așezând fiecare cuvânt ca pe o cărămidă într-un perete — sigur, strâns, fără fisuri.
— Mama ta ia decizii care ne privesc, fără să întrebe. În toamnă, acum din nou. Și de fiecare dată când spun “nu”, toată lumea se miră, ca și cum aș rupe legile lumii… — A făcut o pauză. — Știu, e mama ta. Dar tu trăiești cu mine. Spune sincer: cine e pe primul loc pentru tine?..
Continuarea poveștii în primul comentariu
— Le-am spus deja nepoților că își vor petrece vara la casa ta de la țară! Și pregătește totul, să le fie copiilor comod și sigur!
