— Doamnă, dar vă rog frumos, nu atingeți rochia cu mâinile murdare, i-a spus răspicat vânzătoarea cochetă.
Bătrânica stătea în pragul magazinului câteva secunde, ca și cum ar fi avut nevoie de curaj să pășească înăuntru. Își strânse mai bine basmaua sub bărbie și își șterse mâinile de șorțul vechi, deși știa că nu mai avea ce să curețe — munca se vedea în ele de o viață.
Nu mai fusese de mult în oraș. Dar astăzi era o zi specială.
Peste două zile, nepoțica ei, Maria, împlinea 6 ani.
Maria… copilul acela mic pe care îl crescuse de când avea doar câteva luni, după ce părinții o părăsiseră fără să se uite înapoi. Niciodată nu și-a pus problema dacă poate sau nu să o crească. A fost simplu pentru ea: e sângele meu, o cresc. Atât.
Și acum voia să-i ia ceva frumos. Nu orice. Ceva care să o facă să zâmbească cum zâmbea când era fericită cu adevărat.
Intră încet în magazin.
Totul era luminos, curat, aranjat. Rochițe colorate, danteluțe, fundițe… parcă era altă lume. Ochii ei se opriră pe o rochiță roz pal, delicată, exact ca Maria.
Se apropie timid și o atinse ușor, cu grijă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu o rănească.
Atunci, din spate, o voce rece:
— Doamnă, dar vă rog frumos, nu atingeți rochia cu mâinile murdare.
Bătrânica se opri.
Își retrase mâna încet. Se întoarse spre vânzătoare — o femeie elegantă, cu tocuri, perfect coafată, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă.
Pentru o clipă, în ochii bătrânei se văzu rușinea. Apoi… altceva. O liniște adâncă.
Se uită la mâinile ei.
Apoi înapoi la vânzătoare.
Și spuse încet, dar clar:
— Mâinile astea, domnișoară… au crescut un copil pe care alții l-au aruncat. Cu ele am spălat, am muncit, am hrănit-o… și tot cu ele voiam să-i aleg o rochie frumoasă pentru ziua ei.
Magazinul parcă amuți.
— Dacă rochia asta e prea curată pentru mâinile mele… spuneți-mi doar cât costă. Că pentru ea, eu nu sunt murdară niciodată.
Vânzătoarea rămase cu gura întredeschisă.
Privirea ei se schimbă. Încet. Rușine. Realizare.
Se apropie.
— Îmi pare rău… nu… nu am vrut…
Bătrânica nu mai spuse nimic. Doar mângâie ușor rochia din nou, de data asta fără să se mai retragă.
— Pe asta o vreau, spuse.
Vânzătoarea luă rochia, o împachetă cu grijă… apoi ezită.
— Este din partea magazinului, zise încet.
Bătrânica ridică privirea.
— Nu, răspunse simplu. O plătesc. E cadoul meu pentru ea.
Dar vânzătoarea insistă:
— Atunci… lăsați-mă măcar să mai pun ceva.
Și, fără să mai aștepte răspuns, adăugă o fundiță mică, albă.
Când ieși din magazin, bătrânica ținea punga strâns la piept.
Acasă, Maria sări în brațele ei.
— Buni! Ce mi-ai adus?
Când văzu rochița, ochii i se umplură de lumină.
— E cea mai frumoasă din lume!
Bătrânica zâmbi.
Și, pentru prima dată în ziua aceea, nu se mai simțea mică.
Se simțea exact ce era:
— Doamnă, dar vă rog frumos, nu atingeți rochia cu mâinile murdare, i-a spus răspicat vânzătoarea cochetă.
