Mireasa a vrut o nuntă de fițe, să rupă gura târgului… dar când a apărut găina cotcodăcind pe mese, i-a venit să-și tragă voalul peste cap de rușine.
La început nici nu a înțeles ce se întâmplă.
Un zgomot ciudat, un murmur în sală, câteva râsete… apoi toată lumea s-a dat puțin la o parte și l-a văzut.
Bunicul mirelui.
Mic, ușor adus de spate, îmbrăcat într-un costum vechi, dar curat, cu o cămașă albă apretată. În mâini… ținea o găină vie, împodobită cu o panglică roșie.
Mergea mândru printre mese, ca și cum intrarea lui era cel mai normal lucru din lume.
— „Să fie cu noroc, măi copii!” a strigat el, cu glas puternic.
Mireasa a înghețat.
— „Nu… nu… nu se poate așa ceva…” a șoptit, fără să-și dezlipească privirea de scenă.
Găina a cotcodăcit din nou, mai tare, iar câțiva invitați au început să râdă.
— „Ce e asta?” a izbucnit ea, întorcându-se spre mire. „Ce e circul ăsta?!”
— „E bunicu’…” a spus el, jenat, dar și cu un zâmbet stins.
Dar bunicul nu avea nicio urmă de jenă.
A urcat lângă masa mirilor și, în timp ce taraful din colț a prins repede ideea și a schimbat ritmul, a început să danseze. Își mișca pașii ușor, ridica găina, o întorcea, o „prezenta” invitaților.
Sala a prins viață.
Cei mai în vârstă băteau din palme, câțiva tineri filmau, alții râdeau cu poftă.
Doar mireasa…
Simțea că totul se prăbușește.
— „Chelnerii! Vă rog frumos, faceți ceva!” a spus ridicându-se brusc. „Luați găina de aici! Nu e posibil așa ceva!”
Un chelner s-a apropiat timid, dar bunicul s-a ferit râzând:
— „Lasă, măi băiete, că nu mușcă! E de noroc!”
Mireasa deja își pierduse răbdarea.
— „Suntem într-un restaurant de lux! Nu la țară! Ce-o să zică lumea?!”
Mirele a prins-o ușor de mână.
— „Stai… liniștește-te…”
— „Cum să mă liniștesc?!” a izbucnit ea. „Ai idee cât am muncit pentru nunta asta? Să iasă perfect? Și acum… asta?!”
El s-a uitat la ea mai atent, pentru prima dată ferm.
— „E bunicul meu.”
— „Și?” a spus ea, nervoasă. „Nu putea să stea la masă?”
În jur, oamenii nu mai erau atenți la ea.
Toți ochii erau pe bătrânel.
— „Hai, bunicule!” a strigat cineva.
— „Așa se făcea pe vremuri!” a adăugat altul.
Aplauzele au început să crească.
— „Găina! Găina!” au început să strige câțiva invitați, amuzați.
Chelnerii s-au retras, văzând reacția mulțimii.
Bunicul dansa mai departe, cu obrajii roșii și ochii luminoși, bucurându-se sincer de moment.
— „Am zis să vă arăt și vouă… cum era nunta adevărată…” a spus, gâfâind ușor, dar cu zâmbetul până la urechi.
Mireasa s-a oprit.
Pentru o clipă… a privit altfel.
Nu mai vedea doar găina.
Îl vedea pe el.
Pe bătrânelul care nu înțelegea „fițele”, dar care venise cu tot sufletul să le dea ceva din lumea lui.
Nu să-i facă de râs.
Ci să-i bucure.
Mirele s-a apropiat de ea.
— „Nu râde nimeni de noi,” i-a spus încet. „Se bucură.”
Și chiar așa era.
Sala vibra.
Nu de eleganță.
De viață.
Muzica s-a oprit într-un final, iar aplauzele au umplut încăperea.
Bunicul s-a înclinat ușor, ținând găina ca pe o comoară.
Mireasa nu a mai spus nimic.
Doar a rămas acolo, cu gândurile ei.
Poate realizând că, în goana după o nuntă perfectă… uitase că nu perfecțiunea face o amintire.
Ci oamenii.
Mireasa a vrut o nuntă de fițe, să rupă gura târgului…
