Ascunzându-se în cămară când fiul ei s‑a întors, Marta a încremenit, ascultându‑i vocea dincolo de ușa subțire. Reușise să se strecoare înăuntru cu doar o secundă înainte ca cheia să se răsucească în broască. Spatele i s‑a izbit de raftul rece din lemn, iar cu umărul a împins un borcan cu castraveți — a zăngănit, dar nu a căzut. Marta a prins mânerul ușii și l‑a tras spre ea, lăsând o mică deschizătură — nu mai largă decât grosimea unui deget. Respira greu, spasmodic, și și‑a astupat gura cu palma ca să nu se dea de gol. Dincolo de ușă, liniștea se așternuse densă, tăioasă, ca o șoaptă într‑o biserică. Deodată, ușa de la intrare s‑a izbit de perete.
— Mamă, — vocea fiului a tăiat aerul. — Ești acasă?
Marta nu a răspuns. Din hol s‑au auzit pași, foșnet de pungi, o tuse ușoară. Prin crăpătura ușii, ea îi vedea mâinile — nervoase, strânse pe buclele albe ale sacoșelor de plastic. Inima îi bătea atât de tare, încât părea că o putea auzi tot blocul.
***
Trecuseră cinci ani de când Marta trăia singură. Cinci ani de la moartea lui Luca — soțul ei, cu care împărțise treizeci de ani. Totul s‑a petrecut repede: fără plângeri, fără doctori — pur și simplu, inima n‑a mai rezistat. Primul an a fost cel mai greu — nu din cauza durerii în sine, ci a golului. Liniștea o devora ziua și o sufoca noaptea. Luca râdea întotdeauna tare, până la lacrimi; pledul maro de pe canapea mirosea a tutunul lui, iar până și cântatul lui stângaci de sub duș îi lipsea acum mai mult decât pacea casei.
Fiica ei, Sofia, venise în primele zile, părăsind pentru o vreme serviciul ei din Cluj. A rămas două săptămâni — gătea, făcea curat, iar seara stătea alături de Marta, ținând‑o doar de mână. Asta o ajuta. Dar fiul — nu a venit. Toma nu mai fusese acasă de unsprezece ani. Marta încetase să îi mai rostească numele, îl purta doar în gând, ca o rugăciune. Felul în care plecase rămăsese în ea ca o fisură în sticlă: nu se sfărâmase complet, dar niciodată nu mai avea să fie întreagă.
Toma fusese un copil greu — impulsiv, neliniștit, dintre aceia pe care e greu să îi iubești, dar imposibil să nu o faci. Sora lui era opusul — chibzuită și blândă. Toma căuta libertatea, dar mereu se izbea de ziduri — la școală, acasă, în vorbă. Luca încercase să fie ferm, dar inima nu‑l ajuta, iar Marta, prea des, închidea ochii la izbucnirile lui, sperând că e doar vârsta, doar furtuna.
Când Toma a împlinit nouăsprezece ani, Luca l‑a trimis la mama lui, bătrâna Clara, la țară, într‑un sat de lângă Sibiu. Credea că simplitatea de acolo o să‑l domolească. Dar Clara nu era o femeie blândă: cuvintele ei tăiau ca lama. Iar când băiatul a vărsat o dată laptele în grajd, ea i‑a spus rece:
— Ce altceva să te aștepți de la un copil luat de la orfelinat, decât necazuri?
Toma s‑a întors în oraș în aceeași seară. A stat în pragul bucătăriei, cu capul plecat, și a întrebat încet, fără emoție:
— E adevărat?
Marta a încremenit. Luca n‑a putut să o privească în ochi. Au tăcut, ascultând tic-tacul ceasului din cameră.
— Da, — a spus ea în cele din urmă. — Te‑am luat de la orfelinat când aveai opt luni. Plângeai fără oprire, dar când ni‑ai văzut — te‑ai liniștit și te‑ai uitat drept la mine. Atunci i‑am spus lui Luca: acesta e fiul nostru.
Toma a plecat în camera lui. A urmat o seară lungă, în care au evitat subiectul ca pe foc. Peste trei zile, a dispărut — cu banii pe care părinții îi strânseseră pentru el, pentru o locuință. Luca n‑a întrebat nimic, doar a început să stea seara la geam, privind strada. Apoi, un infarct. Fără vorbe, fără avertismente. Liniștea a devenit definitivă.
***
S‑a întors pe neașteptate. La început de aprilie. A bătut de trei ori — încet, ca un străin. Marta a deschis — și nu l‑a recunoscut. În fața ei era un bărbat în toată firea, cu fire albe la tâmple, ușor aplecat, dar cu aceeași privire băiețească.
— Mamă, iartă‑mă, — a spus, și vocea i s‑a frânt. — Am fost un prost atunci.
Cuvinte simple, dar în ele stătea greutatea anilor. Ea l‑a îmbrățișat acolo, în hol. El i‑a răspuns stingher — ca și cum învăța din nou să atingă. Apoi i‑a povestit unde fusese, cum trăise, că lucrase ca bucătar‑șef prin restaurante, că schimbase orașe, oameni și bucătării. Acum gătea pentru toți și din orice. Marta îl privea cum tranșa puiul cu mișcări sigure și se gândea: unsprezece ani de neființă, și acum iată‑l din nou, lângă aragazul ei.
A rămas. S‑a mutat înapoi în camera lui, aducând doar puține lucruri — o valiză, câteva cărți, un cuțit vechi.
În fiecare seară, Marta o suna pe Sofia.
— Toma s‑a întors, — i‑a spus într‑o zi. — Poate pentru totdeauna.
— Serios? — s‑a mirat ea. — Și cum e? Totul bine?
— E mai calm. Politicos. Și gătește atât de bine.
— Mamă, ai grijă. Unsprezece ani înseamnă mult, poate s‑a schimbat.
Dar Marta nu voia să asculte îndoieli. Voia să creadă că fiul doar se rătăcise și acum își găsise drumul spre casă.
După două săptămâni, a început să se simtă sleită. Capul îi era greu, o dureau încheieturile, dimineața îi era greață. A pus totul pe seama vârstei și a vremii schimbătoare. Dar pe zi ce trecea, trupul parcă i se cufunda tot mai mult în slăbiciune. Toma a insistat să se odihnească. Avea grijă de ea — poate prea multă grijă. Uneori, dimineața, deschizând ochii, îl surprindea privindu‑o — lung, atent.
Ascunzându-se în cămară când fiul ei s‑a întors
