— Nu vă mai dau pe datorie, tanti Aurica! Ați făcut caietul cât Biblia!”, a strigat vânzătoarea din magazinul satului. Dar când bătrâna a desfăcut punga și oamenii au văzut pentru cine cumpăra, înăuntru s-a făcut liniște…”
În satul acela mic, toată lumea o știa pe tanti Aurica.
Mică de statură, cu mers apăsat și batic negru legat strâns sub bărbie.
Rămăsese văduvă de aproape zece ani și trăia dintr-o pensie amărâtă, într-o casă de chirpici de la capătul uliței.
Nu cerea nimic de la nimeni.
Nu se băga în scandaluri.
Nu vorbea mult.
Doar că, în ultimele luni, începuse să facă datorie la magazin.
Ba o pâine.
Ba lapte.
Ba conserve ieftine.
Ba câte un salam la ofertă.
Vânzătoarea deja se enerva când o vedea intrând.
În dimineața aceea era aglomerat.
Oameni veniți după țigări, bere și pâine caldă.
Aurica a intrat încet și s-a dus direct la raftul din spate.
A luat două pâini mai ieftine, un pachet de parizer, câțiva crenvurști și niște biscuiți.
Când a ajuns la tejghea, a scos portmoneul acela vechi cu fermoar rupt și a început să numere bani mărunți.
Nu-i ajungeau.
Vânzătoarea a oftat tare.
„Iar?”
Bătrâna a ridicat ochii rușinată.
„Îți las după pensie, maică…”
Femeia a trântit marfa pe tejghea.
„Nu vă mai dau pe datorie, tanti Aurica! Ați făcut caietul cât Biblia!”
În magazin s-a făcut liniște.
Doi bărbați de lângă lada frigorifică au zâmbit pe sub mustață.
O femeie și-a dat ochii peste cap.
Aurica și-a strâns baticul sub bărbie și a început să bage produsele înapoi pe raft.
Încet.
Fără scandal.
Fără să comenteze.
Doar cu mâinile tremurând.
„Lasă atunci doar o pâine…”
Dar nici pentru aia nu-i ajungeau banii.
Vânzătoarea deja ridicase tonul:
„Păi dacă n-aveți bani, de ce luați atâtea?”
Aurica a rămas câteva secunde cu privirea în jos.
Apoi a spus încet:
„Nu-s pentru mine.”
„Da’ pentru cine?”
Bătrâna a tăcut o clipă.
După care a desfăcut încet punga veche pe care o avea la ea.
Înăuntru se vedeau câteva caserole de plastic spălate și două sticle goale de apă.
„Pentru copiii lu’ Vasilica…”
Liniște.
Toți știau cine era Vasilica.
Murise cu două luni înainte.
Cancer.
Lăsase în urmă trei copii și un bărbat care mai mult bea decât muncea.
Aurica a continuat încet, cu ochii în pământ:
„Ăia mici n-au mâncat de ieri… M-am dus aseară la ei și fierbeau apă goală pe sobă, să adoarmă crezând că le face ta-su supă…”
N-a mai zis nimeni nimic.
Până și vânzătoarea rămăsese împietrită.
„Fata cea mică m-a întrebat dacă azi vine școala mai repede… că acolo primesc corn.”
Un bărbat și-a scos șapca încet.
Femeia de lângă ușă și-a dus mâna la gură.
Aurica a încercat să zâmbească.
„Le mai fac și eu câte ceva… că mi-s milă de ei.”
Vânzătoarea s-a uitat la caietul de datorii.
Apoi la bătrână.
Și pentru prima dată a văzut altceva decât „o bătrână care cumpără pe caiet”.
A văzut un om care împărțea puținul lui cu niște copii care nu aveau nimic.
Fără poze pe internet.
Fără să știe satul.
Fără să se laude.
Doar din omenie.
Femeia a tras încet toate produsele înapoi spre ea.
„Luați-le.”
Aurica a clipit surprinsă.
„Nu… că rămân datoare…”
„Luați-le, tanti Aurica.”
Și, fără să spună nimic altceva, vânzătoarea a mai pus în pungă un pui congelat și o sticlă de ulei.
Unul dintre bărbații care râseseră mai devreme a scos 100 de lei și i-a pus pe tejghea.
„Pune-i la caietul copiilor.”
După el, încă o femeie a lăsat bani.
Și încă una.
Aurica a început să plângă.
„Lasă, tanti,” i-a spus încet vânzătoarea. „Că azi plătim noi.”
În satele mici, oamenii se judecă repede.
Dar tot acolo, uneori, tot oamenii își amintesc primii că foamea unui copil nu e problema altuia.
E rușinea tuturor.
— Nu vă mai dau pe datorie, tanti Aurica! Ați făcut caietul cât Biblia!”, a strigat vânzătoarea din magazinul satului. Dar când bătrâna a desfăcut punga și oamenii au văzut pentru cine cumpăra, înăuntru s-a făcut liniște…”
