Nora i-a spus mamei soacre să nu mai meargă cu baticul pe cap când merge să-l ia pe Rareș de la școală, că-l face de râs în fața copiilor. Dar într-o după-amiază ploioasă, exact femeia de care îi era rușine a fost cea care a făcut toată curtea școlii să tacă…”
Tanti Maria trăise aproape toată viața în satul ei.
Avea o casă mică, cu pridvor albastru, câteva găini și o grădină pe care o îngrijise până târziu în toamnă.
După ce murise bărbatul ei, rămăsese singură.
Iar băiatul ei, Cătălin, nu mai avea liniște.
— „Mamă, dacă pățești ceva?”
— „Dacă aluneci iarna și nu te găsește nimeni?”
— „Vino la noi măcar până trece frigul.”
La început n-a vrut.
Cum să lase casa?
Pământul?
Pomii plantați de omul ei?
Dar până la urmă a venit la București.
Nu pentru ea.
Pentru băiatul ei.
În apartamentul de bloc încerca să nu încurce pe nimeni.
Dimineața făcea ceaiul.
Îi punea lui Rareș sandviș în ghiozdan.
Și, în fiecare zi, își lega baticul înflorat sub bărbie înainte să plece după el la școală.
Într-o seară, nora ei a privit-o lung în hol.
— „Mamaie… pot să vă spun ceva?”
— „Spune, mamă.”
Femeia a ezitat puțin.
— „Când mergeți după Rareș la școală…”
— „Poate nu mai purtați baticul.”
Bătrâna a rămas cu mâna pe nodul de sub bărbie.
— „De ce?”
Nora a oftat.
— „Îl faceți de râs pe copil.”
— „Copiii mai râd…”
— „Suntem la oraș…”
Tanti Maria n-a răspuns.
Doar a dat încet din cap.
A doua zi a ieșit fără batic.
Și-a pus o căciulă simplă, gri.
Dar tot drumul până la școală s-a simțit de parcă plecase fără ceva din ea.
În curtea școlii erau mulți părinți.
Mame elegante.
Tați grăbiți.
Copii care alergau prin bălți după o ploaie scurtă de primăvară.
Tanti Maria stătea mai retrasă lângă gard, cu plasa de pânză în mână.
Înăuntru avea o plăcintă cu brânză pentru Rareș.
La un moment dat, o fetiță mică, de prin clasa întâi, a alunecat pe cimentul ud chiar lângă poartă.
Ghiozdanul i-a sărit într-o baltă, iar toate caietele și foile s-au împrăștiat în apă și noroi.
Copila s-a ridicat și a început să plângă speriată.
Unii părinți s-au uitat scurt.
Alții au tras copiii mai aproape să nu se murdărească.
O mamă a spus doar:
— „Vai, să nu calce cineva în apă…”
Tanti Maria a fost singura care s-a aplecat imediat.
S-a pus în genunchi direct în baltă, fără să stea pe gânduri.
A început să strângă caietele ude unul câte unul.
Le ștergea cu mâneca hainei și le punea atent înapoi în ghiozdan.
Fetița plângea.
— „Doamna o să mă certe… mi s-au udat temele…”
Tanti Maria i-a netezit părul ud de pe frunte.
— „Lasă, mamă… că nu-i foc.”
Și-a scos apoi din plasă ștergarul alb pe care îl ținea peste plăcintă.
Un ștergar vechi, cusut de mâna ei.
Cu flori albastre pe margine.
Și fără să stea pe gânduri, l-a pus pe cimentul ud ca fetița să se poată așeza puțin fără să stea în apă.
Mama copilului a ajuns alergând după câteva secunde.
Era îmbrăcată elegant, cu telefonul încă în mână.
Când a văzut-o pe bătrână în genunchi în baltă, ținând copilul de umeri și ștergându-i caietele, a rămas fără cuvinte.
— „Vai… nu trebuia…”
Tanti Maria a zâmbit simplu.
— „Ba da.”
— „Copilul era speriat.”
În jur se făcuse liniște.
Mamele elegante care mai devreme o priveau ciudat stăteau acum nemișcate.
Iar Rareș… Rareș se uita la bunica lui cu obrajii roșii.
Nu de rușine.
De altceva.
Pentru că în timp ce toți încercaseră să nu se murdărească, femeia aceea simplă de la țară fusese singura care nu se temuse să îngenuncheze într-o baltă pentru un copil.
Când au plecat spre casă, băiatul mergea lipit de ea.
La un moment dat s-a oprit și a întrebat încet:
— „Mamaie…”
— „Da, mamă?”
— „Mâine poți să porți iar baticul.”
Tanti Maria l-a privit surprinsă.
Iar băiatul i-a luat plasa din mână și a spus încet:
— „Mie nu-mi mai e rușine cu tine.”
Nora i-a spus mamei soacre să nu mai meargă cu baticul pe cap când merge să-l ia pe Rareș de la școală, că-l face de râs în fața copiilor. Dar într-o după-amiază ploioasă, exact femeia de care îi era rușine a fost cea care a făcut toată curtea școlii să tacă…”
