Uşa era deschisă. M-am încordat imediat. De obicei Mihai încuia zăvorul de două ori, dar acum era doar întredeschisă. Am sunat — linişte. Am chemat — nimeni nu a răspuns. La început am crezut că au ieşit un pic. Dar pe podea erau două ceşti, una cu cafea uscată, alta cu urme de ruj pe margine. Iar pe spătarul scaunului atârna geaca lui Mihai. Cea cu care nu iese niciodată de acasă fără motiv. Ceva nu era în regulă. Am intrat încet mai departe. Motanul Whisky a sărit de sub canapea şi s-a ascuns pe pervaz. În apartament mirosea a parfum străin — dulce, greu, nu al Laurei. Mi s-a strâns inima. După câteva minute s-a trântit uşa. Am tresărit — Mihai se întorsese. Cu el era o femeie, nu Laura. Tânără, strălucitoare, cu un palton scurt, ochii îi zâmbeau. Mihai a încremenit când m-a văzut. Faţa i s-a albit. — Mamă… ce faci aici?.. — a spus el în şoaptă. Mi s-a uscat gâtul. — Tu singur mi-ai dat cheile. Trebuia să vină curierul, — am răspuns.
— Şi asta… cine e? Femeia s-a încurcat, a murmurat: „Cred că plec”, şi a ieşit repede din apartament. Mihai a rămas singur, parcă stors de vlagă. Amândoi am tăcut mult. Apoi el doar a oftat: — Nu-i spune Laurei. E o prostie. O greşeală. Am dat doar din cap. Nu mai aveam putere să spun vreun cuvânt. Am ieşit fără să mai scot nimic pe gură. Acasă m-am aşezat pe scaun şi am pus cheile în faţa mea. Le priveam — păreau un receptor rece al greutăţii. Atunci am înţeles: nu voi mai intra în acel apartament, chiar de s-ar întâmpla ceva important.
Dar m-au chemat deja peste o săptămână — Andrei s-a îmbolnăvit. Laura plângea la telefon: are febră, Mihai e la serviciu, colega nu o lasă să plece. Am mers. Trebuia să ajut copilul. Când am deschis uşa, Laura arăta epuizată — cercuri sub ochi, mâinile tremurânde, telefonul tot în palmă. Am văzut: nu ştie nimic. Am ajutat — am făcut ceai, am spălat pijamaua, l-am legănat pe Andrei. Mihai a venit târziu, s-a aşezat obosit pe canapea, iar eu m-am uitat la el — şi pentru prima dată în viaţă mi-a fost ruşine de propriul meu fiu. După câteva zile el însuşi a sunat. Vocea, tăcută, aproape copilărească: — Mamă, probabil eşti supărată. — Nu, — am răspuns. — Doar mă doare. N-a spus nimic, doar a oftat.
Nu am mai atins subiectul. Au trecut săptămâni. Părea că totul s-a liniştit. Ei au început iar să râdă împreună, să meargă în parc. Poate că a pus capăt. Încercam să cred asta, până când într-o zi Laura a venit ea însăşi la mine. S-a aşezat în bucătărie, tăcea mult, apoi a şoptit: — Mă înşală, nu-i aşa? N-am apucat să spun nimic — deja ştia. Plângea în tăcere, cu disperare, ca şi cum ar fi scos din ea ultimele rămăşiţe de încredere. Eu doar stăteam lângă ea, ţinând-o de mână, simţind cum se destramă ceva ireversibil. Iar seara Mihai a venit — palid, cu capul în jos. Voiam să explice, să ceară iertare. A spus că s-a terminat, că a greşit, că îi iubeşte doar pe ei, pe Laura şi pe Andrei. Laura asculta — tăcută. Apoi s-a ridicat, şi-a scos inelul, l-a pus pe masă. Şi a plecat. După trei zile s-au despărţit. Laura şi fiul s-au mutat la sora ei, Mihai a rămas singur. În apartament a devenit gol şi rece, chiar ecou se auzea.
El suna, ruga să merg — „Doar să găteşti, mamă, n-am ce mânca.” Mergeam. Pentru că nu ştiam altfel. Uneori Laura mă sună — să întrebe ce mai fac, să trimită salutări. Andrei creşte, râde, nu-şi aminteşte că părinţii lui au locuit odată împreună. Mihai iese rar, munceşte mult, dar când merg la el, tăcem împreună la cină — şi acea tăcere e mai zgomotoasă decât orice cuvânt. Cheile încă atârnă în holul meu. N-am scos brelocul — doar am încetat să le privesc cu căldură. Acum sună altfel, metalic, gol. Şi dacă înainte erau micuţa mea punte către viaţa fiului meu, acum sunt doar o amintire a cât de uşor o intrare de rezervă se poate transforma într-o uşă pe care nu mai vrei s-o deschizi.
