„Femeia de la Poșta Română îl vedea aproape în fiecare lună pe bătrânul care venea să trimită câte o scrisoare. Toți îl credeau singur și puțin ciudat. Dar în ziua în care unul dintre plicuri s-a întors înapoi, întreaga poveste a ieșit la lumină…”
Într-un oraș mic de provincie, unde oamenii încă se salutau pe stradă și unde la poștă lumea mai vine și pentru o vorbă bună, nu doar pentru facturi, exista un client pe care toate angajatele îl cunoșteau.
Îl chema nea Ilie.
Avea peste șaptezeci de ani, mergea încet, sprijinit într-un baston, și apărea aproape în aceeași zi din fiecare lună. Purta mereu o cămașă curată, o șapcă gri și ținea sub braț un plic alb, pe care adresa era scrisă cu un scris atât de îngrijit, încât părea trasat cu rigla.
— Iar trimiteți scrisori, nea Ilie? îl întrebau uneori femeile de la ghișeu.
— Iar, mamă, răspundea el cu un zâmbet.
Într-o vreme în care toată lumea vorbea pe telefon sau trimitea mesaje, bătrânul continua să scrie scrisori de mână. Nu una, nu două. Ani la rând.
La început, funcționarele au presupus că are vreun copil plecat în străinătate. Apoi au crezut că poate este vreo rudă mai îndepărtată. Mai târziu au încetat să se mai întrebe. Era pur și simplu „domnul cu scrisorile”.
Într-o dimineață rece de toamnă însă, nea Ilie a intrat în oficiu fără să aibă un plic de trimis.
Avea unul de primit.
Era chiar unul dintre plicurile expediate de el cu câteva săptămâni înainte.
Pe față se vedea ștampila poștei, iar dedesubt, cu litere roșii, stătea scris:
„Destinatar decedat.”
Femeia de la ghișeu l-a văzut cum rămâne nemișcat câteva secunde.
Nu a întrebat nimic.
Nu s-a supărat.
Nu a protestat.
A privit doar plicul, ca și cum nu reușea să înțeleagă ce citește.
— S-a întâmplat ceva, nea Ilie?
Bătrânul și-a ridicat privirea.
— A murit…
— Cine?
Pentru câteva clipe nu a răspuns.
Apoi a spus încet:
— Domnul învățător.
Funcționara a crezut că vorbește despre vreun profesor pensionar din oraș.
Dar adevărul era mult mai impresionant.
Domnul învățător fusese învățătorul lui din clasa întâi.
Cu mai bine de șaizeci de ani în urmă.
Nea Ilie crescuse într-o familie foarte săracă. Tatăl îi murise devreme, iar mama muncea cu ziua prin sat ca să-i poată ține în viață pe copii. Venea la școală cu haine peticite, fără caiete și, uneori, fără să fi mâncat nimic dimineața.
În prima zi de școală, învățătorul îi cumpărase un abecedar din banii lui.
Mai târziu îi adusese un ghiozdan.
Când familia voia să-l retragă de la școală ca să meargă la muncă, tot el fusese cel care se dusese acasă și îi convinsese pe ai lui să-l lase să învețe.
Anii au trecut.
Ilie a terminat școala, apoi o meserie, și și-a întemeiat o familie.
Învățătorul s-a mutat în alt județ.
Viața i-a despărțit.
Dar nu i-a făcut să se uite.
Cu aproape zece ani înainte, nea Ilie îi găsise întâmplător numele într-un ziar local și aflase că încă trăiește. A scris atunci o scrisoare simplă, fără să știe dacă va primi vreodată răspuns.
După două săptămâni, răspunsul a venit.
Și de atunci au început să corespondeze.
Lună de lună.
An după an.
Își povesteau despre sănătate, despre nepoți, despre vreme, despre viață.
Ca doi oameni care nu mai aveau nevoie de multe cuvinte ca să se înțeleagă.
După câteva zile, nea Ilie a aflat de la primăria din localitatea respectivă că învățătorul fusese înmormântat cu doar o săptămână înainte.
Și-a pus cămașa cea bună, a luat autobuzul și a plecat.
Când a ajuns în sat, poarta casei era deschisă.
În curte mai erau câteva rude care strângeau mesele rămase după parastas.
S-a apropiat încet.
— Bună ziua… eu sunt Ilie.
O femeie de vreo cincizeci de ani l-a privit atent și aproape imediat ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dumneavoastră sunteți nea Ilie?
Bătrânul a rămas surprins.
— Da…
— Tata vorbea despre dumneavoastră aproape la fiecare scrisoare.
L-a poftit în casă.
Pe o măsuță din sufragerie se afla fotografia învățătorului.
Lângă ea era un teanc de plicuri legate cu o panglică albastră.
Toate purtau același scris.
Al lui nea Ilie.
— Le păstra pe toate, a spus femeia. Pe absolut toate.
Apoi a deschis un sertar și a scos un plic alb.
— Asta este pentru dumneavoastră.
— Pentru mine?
— Tata a scris-o înainte să moară. Mi-a spus că, dacă se întâmplă ceva cu el, să am grijă să ajungă la nea Ilie.
Mâinile bătrânului au început să tremure.
A desfăcut încet plicul.
Scrisul era mai nesigur decât îl știa.
Dar era scrisul învățătorului.
A început să citească.
„Dragă Ilie,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că am plecat înaintea ta și cred că așa este firesc.
Am vrut să-ți spun ceva ce nu ți-am spus niciodată. În viața mea am avut sute de elevi. Unii au ajuns doctori, alții profesori, ingineri sau oameni cu funcții importante. Dar când eram întrebat de care elev am fost cel mai mândru, de cele mai multe ori mă gândeam la tine.
Nu pentru meseria pe care ai avut-o.
Nu pentru casa pe care ai construit-o.
Nu pentru copiii și nepoții pe care i-ai crescut.
Ci pentru că ai rămas om bun.
Iar pentru un învățător, aceasta este cea mai mare notă pe care o poate primi de la un elev.”
Literele au început să se amestece în fața ochilor lui.
A trebuit să se oprească.
În cameră nu se mai auzea nimic.
La finalul scrisorii mai era un singur rând.
Scurt.
Simplu.
Dar suficient cât să-i frângă inima.
„Să nu uiți niciodată, Ilie: eu te-am învățat să citești, dar tu m-ai făcut să cred că munca mea n-a fost degeaba.”
Nea Ilie a împăturit încet foaia și a strâns-o la piept.
Apoi s-a ridicat, a mers până la fotografia învățătorului și a rămas câteva clipe privind-o.
Când a vorbit, vocea îi tremura.
— Toată viața am vrut să vă arăt că n-ați muncit degeaba cu mine. Se pare că dumneavoastră ați știut înainte să apuc eu să vă spun.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, bătr
„Femeia de la Poșta Română îl vedea aproape în fiecare lună pe bătrânul care venea să trimită câte o scrisoare. Toți îl credeau singur și puțin ciuda
