Am 60 de ani și mi-am dedicat cea mai mare parte a vieții familiei mele. Copiii mei au crescut și și-au întemeiat propriile familii. Dar acum, aflându-mă într-o casă goală, am simțit că m-am pierdut undeva de-a lungul timpului. În pod, printre cutii cu fotografii și scrisori vechi, mi-am găsit vechile pensule și tuburi de vopsea. “Poate ar trebui să încerc din nou?”, m-am gândit, uitându-mă la ele. Îmi aminteam bine cât de mult îmi plăcea să pictez. Mi-au venit în minte imagini cu apusuri de soare și peisaje marine pe care le creasem când eram tânără. A doua zi i-am spus prietenei mele Marina despre dorința mea.
– “Te îndoiești de tine?”, m-a întrebat ea la telefon, surprinsă. “E darul tău! Bineînțeles că poți s-o faci!” – Dar a trecut atât de mult timp, Marina. Nu sunt sigură că o mai pot face”, am suspinat. “Ascultă”, a început ea ferm, “chiar tu ne-ai învățat întotdeauna să nu renunțăm. Haide, ia-ți pensulele și începe. Fără așteptări, doar pentru distracție. Și voi veni să văd cum te descurci! După vocea ei, mi-am dat seama că nu puteam refuza. În dimineața următoare, am întins o față de masă veche pe masa din bucătărie, mi-am scos pensulele și vopselele și m-am apucat de lucru. A fost dificil.
Liniile nu erau atât de netede pe cât mi-aș fi dorit, iar culorile nu se amestecau așa cum o făceau înainte. Dar, cu fiecare tușă, simțeam că recâștig o parte din bucuria pierdută. O săptămână mai târziu, Maryna a venit să mă vadă. I-am arătat lucrările mele cu anxietate. S-a uitat cu atenție la fiecare și a zâmbit. “Văd că te-ai regăsit! Nu te opri! După ce a spus asta, mi-am dat seama că chiar nu voiam să mă opresc. Chiar dacă picturile mele nu sunt perfecte, ele sunt o parte din mine și sunt pregătită să continui să pictez, să explorez și să-mi dezvolt hobby-ul, pentru că este ceea ce mă face cu adevărat fericită.
