M-am confruntat constant cu previziunile părinților mei privind eșecul inevitabil al căsniciei mele, în ciuda faptului că eu și soțul meu aveam o relație stabilă și fericită. Îndoielile lor nu s-au diminuat în ciuda vieții noastre armonioase împreună și a deciziilor financiare independente, cum ar fi finanțarea propriei noastre nunți.
Contrastul în ceea ce privește sprijinul familiei a fost puternic: socrii mei ne-au oferit cu generozitate un apartament și ne-au ajutat cu renovările, în timp ce părinții mei au stat deoparte, oferindu-ne doar un set mediocru de lenjerie de pat drept cadou de nuntă și abținându-se de la orice ajutor practic.
Încercările noastre de a-i implica în bucuria noastră, cum ar fi atunci când le-am anunțat sarcina mea, au fost întâmpinate cu un pragmatism rece și avertismente cu privire la o luptă solitară care ne așteaptă.
Detașarea lor s-a extins la excluderea noastră de la reuniunile de familie și la menținerea unei poziții detașate și critice. Soțul meu a rămas imperturbabil, exprimându-și constant îngrijorarea pentru bunăstarea părinților mei.
Cu toate acestea, un incident legat de un pătuț pe care mama pretindea că l-a cumpărat pentru noi, care s-a dovedit ulterior că fusese cumpărat pentru ca eu să mă mut la ei după propunerea mea de divorț, a tensionat profund relația noastră.Predicțiile sale negative constante, împreună cu afirmațiile repetate ale tatălui meu privind “previziunea”, mi-au sporit frustrarea, forțându-mă să reevaluez relația noastră.
Hotărâtă să protejez copilul nostru de un asemenea pesimism, am luat în considerare limitarea contactelor, considerând că orice relație viitoare între părinții mei și nepoata lor ar necesita o schimbare fundamentală a atitudinii lor față de soțul meu și familia noastră.Mă confruntam constant cu predicțiile părinților mei privind eșecul inevitabil al căsniciei mele, în ciuda faptului că eu și soțul meu aveam o relație stabilă și fericită.
