În fiecare dimineață, Călin ieșea pe ușă ca o petardă — strigând „pa” câinelui, fluturându-și dinozaurul de jucărie și alergând spre autobuz de parcă era partea cea mai bună a zilei lui. Avea șase ani, era plin de viață și zâmbea de parcă ar fi avut un secret de împărtășit lumii întregi.
Dar apoi, lucrurile au început să se stingă.
La început, a fost subtil. Un zâmbet lipsă. Un „bună dimineața” rostit abia șoptit. Apoi au apărut durerile de burtă fără cauză. Nopțile nedormite. Lumina de pe hol lăsată aprinsă. Și, în cele din urmă… desenele au dispărut.
Călin, care umplea cândva pereți întregi cu dinozauri și dragoni, îmi întindea acum foi albe — sau, mai rău, mâzgălituri negre furioase, mototolite în bile.
Am încercat să-mi spun că e doar o fază. Dar, în adâncul meu, știam că nu e așa.
Așa că într-o dimineață, nu m-am mai uitat doar de pe verandă — l-am însoțit până la autobuz.
Se agăța de bretelele rucsacului ca și cum ar fi fost singurul lucru solid pe care-l avea. Fără zâmbet. Fără să facă cu mâna. Când ușile autobuzului au șuierat deschizându-se, a ezitat, de parcă pășea într-un loc periculos.
— Hai, puiule, i-am spus încet. Poți să faci asta.
A dat din cap, cu ochii plini de nori, și s-a urcat. Atunci am văzut.
Mergea spre partea din față, dar un copil din spate a spus ceva — nu am auzit, dar nici nu era nevoie. A fost un zâmbet batjocoritor. Un ghiont. Un deget arătând.
Călin și-a tras șapca mai pe ochi, s-a întors spre geam și și-a șters obrazul cu mâneca.
Plângea.
Și apoi — ceva neașteptat.
