Pașii lui Michael răsunau în holul gol în timp ce se îndrepta spre biroul său. Clădirea se golise cu o oră în urmă, dar el nu voia martori. Trebuia să vadă biletul. Nu mâine. Nu după ce se va fi gândit peste noapte. Acum.
Imaginile de pe camerele de supraveghere îi rulau în minte cu o claritate cristalină:
Portofel. Pauză. Așezare. Stilou. Hârtie. Plecare.
Acțiuni simple. Dar i se păreau orchestrate.
Calculate.
Intră în birou și totul era exact așa cum lăsase. Portofelul era neatins, chiar pe masă, cu o bucată mică de hârtie din blocul de notițe al companiei sub el.
Michael ezită.
Apoi, încet, scoase biletul și îl desfăcu.
Scrisul era elegant. Curat. Aproape prea curat pentru cineva care își câștiga existența spălând plinte.
„Ar trebui să ai mai multă grijă unde lași asta.
Nu pentru că cineva ar putea să o fure.
Ci pentru că cineva vrea deja să crezi că eu aș face-o.
— Valerie.”
Michael simți un gol în stomac.
Se uită la bilet ca și cum ar fi fost scris în cod. Cineva vrea să crezi că eu aș face-o.
Alan.
Desigur.
Michael se lăsă pe scaun. Se simți brusc expus, nu doar ca manager… ci ca un om care nu reușise să aibă încredere în propriul instinct. Știa că Alan era prea dornic să arate cu degetul. Prea rapid să devieze atenția. Dar se lăsase totuși atras în capcană.
Își luă telefonul, cu inima bătând cu putere, și deschise dosarul angajatei Valerie. Era subțire. Prea subțire. Un CV de o singură linie. O referință de la o agenție de temporar. Nicio adresă. Nicio persoană de contact în caz de urgență.
Doar un număr de telefon.
Sună.
Niciun răspuns.
Apoi, zece minute mai târziu, se auzi o bătaie în ușă.
Michael deschise, așteptându-se să fie paza sau poate Alan cu o altă scuză. Dar era ea.
Valerie.
Stătea calmă, în uniforma ei verde închis de menajeră, ținând în mână un spray și o cârpă. Expresia ei era impenetrabilă, dar ochii ei aveau o strălucire care îl sperie.
„Ai văzut înregistrarea”, spuse ea încet.
Michael clipi. „Da.”
„Atunci știi despre ce este vorba.”
El nu răspunse.
Ea intră înăuntru. „Lasă-mă să te întreb ceva. Ce știi despre conturile offshore ale lui Alan?”
Michael tresări.
„… Ce?”
Valerie puse sticla cu spray pe jos și scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită – de data asta nu era hârtie cu antetul companiei. Era o copie tipărită. Avea linii subliniate. Tranzacții bancare. Nume. Date. Coduri.
„Nu sunt doar o femeie de serviciu”, spuse ea. „Sunt contabil judiciar. Angajată privat. Un pont anonim m-a condus aici. Cineva a secătuit încet această companie. În tăcere. Prin intermediul unor furnizori fantomă. Furnizori fictivi. Ghici cine semnează documentele?”
Michael luă hârtia și o răsfoi. Mâinile îi începură să tremure.
„Nu credeam că ești tu”, adăugă Valerie. „Dar trebuia să fiu sigură că nu ești implicat. Testul cu portofelul? L-am recunoscut imediat.”
Michael ridică privirea, fără cuvinte.
Valerie zâmbi ușor. „Nu ești singurul care știe să întindă o capcană.”
Urma o lungă tăcere. Apoi el expiră și scutură din cap cu un râs amar. „Ai știut tot timpul?”
„Bănuiam. Dar după ziua de azi… sunt sigură.”
Michael se ridică. Deodată se simți ca și cum ar fi fost într-un birou cu totul diferit, jucând un joc mult mai important.
„Ce facem acum?”, întrebă el.
Zâmbetul Valeriei dispăru. Ochii ei se fixară pe ai lui.
„Facem curățenie.”
