Ana a strâns mai tare mânerele sacoșelor și a pornit după paznic, cu pași nesiguri. Inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că o aud toți din jur. Mergeau pe un coridor îngust, în spatele magazinului, departe de rafturi și de zgomotul obișnuit al cumpărătorilor. Lumina era mai rece, iar ecoul pașilor lor făcea liniștea și mai apăsătoare.
— Ce s-a întâmplat? — a întrebat ea în cele din urmă, cu voce joasă.
Paznicul nu i-a răspuns. Doar a deschis o ușă și i-a făcut semn să intre.
În încăpere se aflau două persoane: un alt angajat al magazinului și un polițist. Iar lângă perete, pe un scaun metalic, stătea Andrei.
Capul îi era plecat, telefonul confiscat se afla pe masă, iar mâinile îi tremurau ușor. Când a ridicat privirea și a văzut-o pe Ana, fața i s-a albit complet.
— Ana… — a murmurat el.
În acel moment, toate îndoielile ei s-au transformat într-un nod dureros în stomac.
— Ce se întâmplă aici? — a întrebat ea, privind de la Andrei la polițist.
Polițistul a vorbit calm, aproape plictisit:
— Soțul dumneavoastră a fost prins încercând să sustragă mai multe produse de valoare din magazin. Nu este prima dată când face asta.
Ana a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
— Cum adică… nu e prima dată?
Paznicul a oftat.
— De câteva săptămâni îl observăm. Vine, se preface că vorbește la telefon, ascunde produse scumpe și încearcă să iasă fără să plătească. Azi am decis să intervenim.
Ana s-a întors spre Andrei.
— Este adevărat?
El a încercat să se ridice, dar a renunțat imediat.
— Ana, te rog… nu e ceea ce crezi.
— Atunci explică-mi — a spus ea, simțind cum vocea îi tremură.
Andrei și-a trecut mâinile prin păr.
— Am datorii. Mari. N-am vrut să știi. La început a fost doar o dată… apoi m-am gândit că pot vinde lucrurile. Credeam că pot controla situația.
— Și de ce minciunile? Telefonul? Nervozitatea? — a izbucnit Ana. — De ce m-ai făcut să cred că problema sunt eu?
El a tăcut. Acea tăcere a durut mai tare decât orice explicație.
Polițistul a intervenit:
— Doamnă, va trebui să stabilim dacă doriți să depuneți declarație. Situația se poate rezolva diferit, în funcție de cooperare.
Ana privea mâinile lui Andrei. Mâinile pe care le ținuse în ale ei atâția ani. Mâinile care acum îi păreau străine.
— Mai este ceva ce ar trebui să știu? — a întrebat ea, cu un calm forțat.
Andrei a oftat adânc.
— Da. Nu e vorba doar de datorii. Am pierdut bani la jocuri. Mult mai mulți decât ți-am spus vreodată.
Cuvintele au lovit-o ca un pumn. Jocuri. Minciuni. Furt. Totul se lega acum. Serile târzii, lipsa banilor, promisiunile vagi.
— De cât timp? — a șoptit ea.
— De aproape doi ani.
Ana a închis ochii. Doi ani de viață trăiți într-o minciună.
— Ai fi continuat, dacă nu erai prins? — a întrebat ea fără să-l privească.
Andrei nu a răspuns imediat.
— Probabil… da.
Acea sinceritate târzie a fost picătura finală.
Ana s-a întors spre polițist.
— Faceți ce trebuie. Eu nu voi acoperi nimic.
Andrei a ridicat capul brusc.
— Ana, te rog! O să ne distrugă asta!
Ea l-a privit pentru prima dată fără furie, doar cu o oboseală profundă.
— Nu, Andrei. Tu ne-ai distrus deja. Eu doar refuz să mai mint pentru tine.
A ieșit din încăpere fără să se mai uite înapoi. Afară, ploaia se oprise. Aerul rece i-a umplut plămânii și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că poate respira.
A mers încet spre mașină, a pus sacoșele în portbagaj și s-a așezat la volan. Mâinile îi tremurau, dar mintea îi era clară. Știa că o așteaptă zile grele: explicații, decizii, poate despărțirea. Dar știa și ceva mult mai important — adevărul ieșise la lumină.
A pornit motorul și a plecat, lăsând în urmă supermarketul, minciunile și un om pe care crezuse că îl cunoaște. În oglinda retrovizoare, clădirea s-a micșorat până a dispărut. Iar odată cu ea, s-a încheiat și povestea unei căsnicii construite pe trădare.
