— Soția mea e moartă de paisprezece ani, dar încă îi las cina pe masă în fiecare seară, mi-a spus bătrânul făurar din Remetea în timp ce bătea o potcoavă la nicovală.
Venisem să fac un reportaj despre ultimii fierari tradiționali din Banat. Moș Gheorghe, la optzeci și șase de ani, era ultimul care mai făcea potcoave manual.
— De ce? am întrebat, privind cum metalul înroșit prindea formă.
— Pentru că vine. Nu sotia, ci altcineva. Cineva care are nevoie mai mare de mâncare decât morții de amintire.
A continuat să bată fierul. Fiecare lovitură era precisă, măsurată.
— Nu înțeleg.
— Nici nu trebuie. Dar dacă stai până diseară, vei vedea.
Am rămas. La ora nouă fix, Moș Gheorghe a pus pe masa din atelier o farfurie cu mămăligă, brânză și o ceapă. S-a retras în umbră.
După zece minute, ușa s-a deschis încet. Un copil de vreo unsprezece ani a intrat. Murdar, slab, cu ochi de animal speriat.
A mâncat repede, fără să ridice privirea. Apoi a dispărut în noapte.
— Cine e? am șoptit.
— Nu știu. Vine de șase luni. Mănâncă și pleacă. Nu vorbește. Cred că e surdo-mut.
— De ce nu anunțați autoritățile?
Moș Gheorghe a reluat bătutul fierului.
— Am anunțat. Au venit, l-au căutat, nu l-au găsit. Copilul ăsta știe munții mai bine ca un animal sălbatic. Și nu vrea să fie găsit.
— Dar nu poate trăi așa.
— Ba poate. Eu am trăit așa în ’44. Aveam opt ani, nemții îmi omorâseră părinții, rusii veneau. Am stat în munți șase luni. Un cioban mă hrănea așa – lăsa mâncare, eu veneam noaptea.
A terminat potcoava și a început alta.
— Știți de ce fac încă potcoave deși nu mai are cine să le cumpere?
— De ce?
— Pentru copil. Îl văd uneori ziua, de departe. Se uită cum lucrez. L-am văzut încercând să imite mișcările cu o piatră și un băț.
Mi-a arătat colțul atelierului. Unelte mici, de copil, așezate acolo.
— Le-am făcut pentru el. Într-o zi, poate va avea curaj să le folosească.
Două săptămâni am tot venit. Copilul mânca, Moș Gheorghe lucra, eu observam.
Într-o seară, copilul nu a plecat imediat. A luat un ciocan mic și a lovit ușor nicovala. Ding.
Moș Gheorghe a zâmbit și a lovit și el. Dang.
Au continuat așa – ding, dang, ding, dang – o conversație în limbajul fierului.
După o lună, copilul a rămas în atelier. A dormit lângă forjă. Dimineața, Moș Gheorghe l-a găsit lucrând la o potcoavă minusculă.
— E pentru câine, a spus copilul. Prima oară când vorbea. Avea accent străin. Pentru câinele care m-a salvat de lupi.
Povestea a ieșit încet. Refugiat sirian, părinții morți în Mediterana, el adus de traficanți în România și abandonat când s-a îmbolnăvit. A supraviețuit în munți cu ajutorul unui câine vagabond.
— Cum te cheamă? l-a întrebat Moș Gheorghe.
— Nu mai știu. Eram Samir. Acum sunt nimeni.
— Acum ești ucenicul meu. Dacă vrei.
Copilul a dat din cap cu lacrimi în ochi.
Azi, Samir are șaisprezece ani. Vorbește română cu accent bănățean. Face cele mai frumoase potcoave ornamentale din țară – pentru turiști acum, nu pentru cai.
La intrarea în atelier, Moș Gheorghe a pus o tăbliță: „Fierăria Gheorghe și Samir – unde fierul vindecă suflete.”
— De ce l-ați salvat? l-am întrebat recent pe Moș Gheorghe.
— Nu l-am salvat. Ne-am salvat reciproc. El mi-a dat un motiv să continui. Eu i-am dat o meserie. Fierul ne-a unit pe amândoi.
Săptămâna trecută, Moș Gheorghe a murit. A lăsat atelierul lui Samir. În testament scria:
„Las moștenire tot ce am celui care a venit flămând și pleacă meșter. Fierul nu întreabă de unde vii, ci încotro bați.”
Samir încă lasă cină pe masă în fiecare seară.
— Pentru Moș Gheorghe? l-am întrebat.
— Nu. Pentru următorul copil flămând care va găsi drumul aici. Așa cum am găsit eu
