Ana s-a apropiat și pentru o clipă a simțit că i se taie respirația. În interiorul șezutului, ascuns sub burete și stratul gros de material vechi, se vedea clar o deschizătură cusută grosolan. Andrei a desfăcut cu grijă ața îngălbenită de timp. Dinăuntru a apărut un plic din plastic, bine sigilat.
— Ce-o fi asta? — a șoptit Ana, cu inima bătându-i puternic.
Andrei a desfăcut plicul. Înăuntru erau bancnote, legate în teancuri ordonate. Au rămas amândoi nemișcați, privindu-le fără să scoată un cuvânt.
— Nu se poate… — a murmurat Andrei. — Sunt bani adevărați.
Ana a început să numere cu mâinile tremurânde. Erau mii de euro, mult mai mult decât ar fi putut ei strânge vreodată într-o viață de economii modeste.
— Doamne… — a rostit ea încet. — Oare cum au ajuns aici?
Andrei s-a așezat pe marginea fotoliului desfăcut, încă ținând plicul în mână.
— Poate cineva i-a ascuns și a uitat. Sau poate proprietarul a murit, iar rudele au aruncat mobila fără să știe.
Au tăcut amândoi, fiecare cufundat în gânduri. Banii le-ar fi schimbat viața. Ar fi putut să-și ajute fiica, să cumpere cadouri pentru nepoți, să-și repare apartamentul, poate chiar să meargă la un control medical mai serios pentru
Andrei.
— Ce facem? — a întrebat Ana încet.
Andrei a ridicat privirea spre ea.
— Nu știu… Dar nu putem păstra așa ceva fără să încercăm să aflăm de unde provin.
Ana a dat din cap. Știa că are dreptate. Toată viața lor trăiseră cinstit. Nu ar fi putut dormi liniștiți știind că poate cineva plânge după acei bani.
Au căutat în interiorul fotoliului și au mai găsit un lucru: o foaie împăturită, aproape lipită de lemnul cadrului. Andrei a desfăcut-o cu grijă. Era o scrisoare veche, scrisă de mână.
„Dacă cineva găsește acești bani, să știe că sunt economiile mele de o viață. Nu am pe nimeni. Dacă ajung la un om bun, să-i folosească pentru bine.”
Ana a dus mâna la gură, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Vezi? — a spus Andrei cu voce stinsă. — Poate că asta a fost voia lui Dumnezeu.
Au hotărât totuși să întrebe vecinii din blocurile din jur dacă cineva căuta un fotoliu sau dacă murise recent cineva singur. Timp de două zile au întrebat discret, dar nimeni nu știa nimic. În cele din urmă, au mers și la poliție, povestind totul. După verificări, li s-a spus că nu există nicio reclamație legată de bani ascunși într-un fotoliu și că, dacă nimeni nu îi revendică, nu este nimic ilegal.
Seara, întorși acasă, Ana și Andrei au stat mult timp în liniște.
— Nu sunt doar pentru noi, — a spus Ana încet. — Sunt și pentru ai noștri.
Andrei a zâmbit pentru prima dată în acele zile.
Au decis să folosească banii cu măsură. În primul rând, au cumpărat cadouri adevărate pentru nepoți — nu doar ciocolată, ci și haine groase și jucării pe care și le doreau de mult. Fiicei lor i-au achitat o parte din ratele restante, fără să-i spună imediat de unde provin banii, doar că au avut „un noroc neașteptat”.
Andrei a mers la un control medical complet, iar Ana și-a schimbat ochelarii vechi. Au pus deoparte o parte din sumă pentru zile negre și au donat o altă parte unei case de copii din oraș.
În Ajunul Crăciunului, casa lor era plină de râsete. Nepoții alergau prin sufragerie, iar noul fotoliu — retapițat cu grijă de Ana — stătea la loc de cinste lângă brad. Nimeni, în afară de ei doi, nu știa ce fusese ascuns cândva în el.
Andrei s-a așezat în fotoliu și a privit spre Ana.
— Vezi? Ai avut dreptate să-l aduci acasă.
Ana a zâmbit.
— Poate că uneori lucrurile aruncate de alții sunt, de fapt, daruri pentru cei care au nevoie.
Afară ningea liniștit, iar lumina din casă era caldă și blândă. Pentru prima dată după mult timp, Ana și Andrei nu mai simțeau teamă pentru ziua de mâine. Simțeau doar recunoștință — pentru credință, pentru familie și pentru acel fotoliu vechi care le schimbase viața.
