— EȘTI O PA-RA-ZI-TĂ! — scuipă cu venin în voce soacra mea, Elena, fără să-și dea seama că într-o zi aceste cuvinte se vor întoarce împotriva ei.
Pe strada Lalelelor din Iași se ridica o casă cu două etaje, cu acoperiș roșu și pridvor larg, înconjurată de pomi fructiferi și straturi de trandafiri. Pentru Elena, acea casă era mândria vieții ei: un simbol al sacrificiilor făcute, al anilor de muncă, al statutului ei de „stăpână a gospodăriei”. „Casa mea e cetatea mea”, le repeta deseori vecinelor, cu fruntea sus.
Pentru mine, Andreea, aceeași casă era mai degrabă o colivie. Zi de zi trebuia să suport aceleași acuzații: „nu muncești”, „trăiești pe spatele nostru”, „ești o povară”.
În bucătărie mestecam încet într-o oală mare de ciorbă de legume, care fierbea pe aragaz și răspândea miros de țelină, leuștean și carne de vită. Încercam să-mi țin mâinile nemișcate, dar lingura îmi tremura între degete.
— Soțul tău, Cătălin, se rupe în două la fabrică, iar tu? — continua Elena cu voce aspră. — Uită-te la nurorile vecinelor: una lucrează la Primărie, alta la bancă! Iar eu, cu ce m-am ales? Cu o parazită care stă aici și ne mănâncă zilele!
Chiar atunci, ușa de la intrare se izbi puternic. Cătălin intră îmbrăcat în salopeta de lucru, cu fața obosită, dar cu zâmbet blând. Văzu atmosfera încordată și oftă adânc:
— Mamă, te rog… iar începi?
— „Iar”? — izbucni ea. — Spun doar adevărul! De patru ani femeia asta nu face nimic, doar consumă!
Am strâns pumnii. Ceva în mine se frânse, dar în loc să ridic vocea, am rostit liniștit, cu o siguranță neașteptată:
— Doamnă Elena… sunteți sigură că această casă mai e cu adevărat a dumneavoastră?
Se lăsă o liniște apăsătoare. Cătălin se întoarse brusc spre mine. Soacra mea încruntă sprâncenele, ca și cum nu înțelegea ce vreau să spun.
Eu am coborât privirea spre oala în care ciorba începea să clocotească. Și nu am adăugat niciun cuvânt în plus.
