Fiul meu m-a sunat, abia șoptind: „Mami… mi-e frică… vino acasă, te rog.” Iar când am intrat pe ușă… am simțit că nu suntem singuri în apartament.
Radu, băiețelul meu de doar șase ani, se trezise cu febră în dimineața aceea. Am hotărât să nu-l trimit la grădiniță și am rugat-o pe Irina, studenta de la etajul patru, să stea cu el câteva ore. O știam bine. Avea 22 de ani, liniștită, calmă, responsabilă. Venea să ne ajute încă de anul trecut — cu temele, cu gătitul, chiar și doar să-l supravegheze pe Radu când aveam program prelungit. Niciodată n-a existat vreun motiv de îngrijorare.
Până vineri.
Era ora 14:25. La birou, într-o scurtă pauză, am văzut pe ecranul telefonului un apel necunoscut. Am răspuns fără ezitare. Din cealaltă parte a firului, am auzit o voce slabă, tremurată:
„Mami… vino… mi-e frică…”
Era Radu. Vorbea șoptit. De parcă se ascundea.
„Ce se întâmplă, puiule? Unde e Irina?” — am întrebat, cu inima în gât.
„Nu știu… ceva nu e în regulă. E ciudat. Nu știu unde să mă duc…”
Și apoi — liniște. Apelul s-a întrerupt.
Am fugit din birou lăsând totul baltă. Fără geantă, fără telefon de serviciu. Mâinile îmi tremurau la volan, iar gândurile mi se învârteau într-o singură direcție: „Ajunge acasă. Ajunge ACASĂ.”
Am intrat în bloc. Pe hol — liniște. Nimic suspect.
Dar când cheia a rotit în broască… și am împins ușa…
Am știut.
Acolo, în casă, mai era cineva.
Fiul meu m-a sunat, abia șoptind: „Mami… mi-e frică… vino acasă, te
