Băiețelul care vindea flori la semafor de 8 Martie… Povestea din spatele lui a făcut un om de afaceri să plângă.
Florinel avea zece ani și mâinile mereu reci în diminețile de început de martie.
În fiecare an, pe 7 și 8 Martie, stătea la același semafor din oraș.
Cu un braț plin de flori și cu o privire care parcă se maturizase prea devreme.
Nu striga.
Nu insista.
Doar se apropia timid de mașini când se făcea
roșu și spunea încet:
— Flori pentru 8 Martie…
Unii oameni cumpărau.
Unii zâmbeau.
Mulți însă întorceau capul.
Florinel nu se supăra.
Strângea florile rămase mai aproape de piept și aștepta următorul semafor.
În dimineața aceea, o mașină neagră, elegantă, s-a oprit în fața lui.
Geamul s-a lăsat încet.
La volan era un bărbat trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum scump.
Avea privirea obosită, de om care văzuse multe în viață.
— Cu cât sunt florile? a întrebat el.
— Zece lei buchetul… a spus Florinel.
Bărbatul a luat un buchet.
Apoi s-a uitat mai atent la copil.
Hainele erau modeste.
Pantofii puțin uzați.
Dar în ochii lui era ceva care nu semăna cu cerșetoria.
— De ce vinzi flori, băiete? a întrebat.
Florinel a ezitat.
— Pentru 8 Martie…
— Știu asta. Dar de ce tu?
Băiatul a coborât privirea.
— Trebuie…
Semaforul s-a făcut verde și mașinile din spate au început să claxoneze.
Bărbatul a plecat.
Dar ceva din răspunsul copilului i-a rămas în minte.
La următorul semafor a tras pe dreapta.
A așteptat.
Când Florinel s-a apropiat din nou, domnul l-a privit mai atent.
— Cum te cheamă?
— Florinel.
— Eu sunt domnul Ionescu.
A făcut o pauză.
— Câte flori mai ai?
Băiatul s-a uitat în brațe.
— Douăzeci și trei…
Domnul Ionescu a scos portofelul.
— Le cumpăr pe toate.
Florinel a rămas nemișcat.
— Pe… toate?
— Pe toate.
Ochii copilului s-au mărit.
Nu i se întâmplase niciodată asta.
După ce i-a dat banii, domnul Ionescu a spus calm:
— Vreau să te conduc acasă.
Florinel s-a încordat imediat.
— Nu… nu e nevoie…
Privirea lui devenise suspicioasă.
Nu voia ca cineva să vadă unde locuiește.
Nu voia să știe nimeni.
Domnul Ionescu a observat.
— Nu îți vreau răul, băiete. Doar vreau să înțeleg de ce un copil ca tine stă la semafor în loc să fie la școală sau acasă.
Florinel a stat câteva secunde pe gânduri.
Apoi a spus încet:
— Dacă veniți… promiteți că nu spuneți nimănui?
— Promit.
Au mers câteva străzi.
Apoi au intrat într-un cartier vechi, cu blocuri gri.
Florinel s-a oprit în fața unei scări modeste.
A urcat repede.
Domnul Ionescu a urcat în urma lui.
Băiatul a ajuns la ușă, a scos o cheie mică din buzunar și a deschis.
Ușa s-a deschis încet.
Înăuntru era liniște.
Din sufragerie s-a auzit o voce:
— Florinel… ai venit?
Când l-a văzut pe bărbatul din prag, femeia s-a speriat.
Era într-un scaun cu rotile.
Avea părul prins într-o coadă simplă și o privire obosită, dar caldă.
— Doamne… ce s-a întâmplat? a spus ea repede.
— Florinel, ai făcut ceva rău?
Băiatul a fugit spre ea și a îmbrățișat-o.
— Nu, mamă… nu…
Domnul Ionescu a rămas în prag.
Pentru o clipă nu a putut spune nimic.
Privirea lui s-a oprit pe femeia din scaunul cu rotile…
apoi pe băiatul care o strângea în brațe.
— Domnule… s-a întâmplat ceva? a întrebat femeia îngrijorată.
Florinel a spus repede:
— Domnul mi-a cumpărat toate florile…
Femeia a rămas fără cuvinte.
— Pe… toate?
— Da.
Apoi a adăugat, rușinat:
— Eu… le vând în fiecare an… ca să cumpăr ce trebuie prin casă…
Domnul Ionescu a simțit cum i se strânge inima.
— Tu… vinzi flori pentru mama ta? a întrebat încet.
Florinel a dat din cap.
— Mama nu poate merge… și trebuie cineva să aibă grijă de noi.
Camera s-a umplut de liniște.
Domnul Ionescu s-a uitat în jur.
Mobilă veche.
Un apartament modest.
Dar pe masă era un caiet de școală deschis.
Băiatul nu renunțase la școală.
Atunci, pentru prima dată în acea zi, ochii domnului Ionescu s-au umplut de lacrimi.
Nu se așteptase la asta.
Nu se așteptase ca, într-o zi obișnuită de 8 Martie, să întâlnească un copil care ducea pe umeri o lume întreagă.
S-a apropiat încet.
S-a aplecat spre femeie.
— Doamnă… aveți un băiat extraordinar.
Femeia a zâmbit.
— Știu.
Apoi l-a strâns pe Florinel în brațe.
În acea clipă, domnul Ionescu a înțeles ceva ce mulți oameni nu înțeleg nici într-o viață întreagă:
că uneori, în cele mai modeste case, trăiesc cele mai mari iubiri.
Iar copilul de la semafor nu vindea doar flori.
Vindea bucăți din copilăria lui… ca mama lui să poată zâmbi încă o zi. 
Dacă și pe tine te-a impresionat povestea asta, distribuie mai departe. Scrie ”Respect!” în comentarii.
