— Mama ta știe unde ești? Așa ceva nu se poate! Își trimit copiii la cerșit pe stradă!
Ioana s-a speriat.
— Nu… nu e așa, doamnă… eu doar…
— Doar ce? a ridicat femeia vocea.
Ioana abia se abținea să nu izbucnească în lacrimi.
Ioana avea zece ani și o privire prea serioasă pentru vârsta ei.
Stătea pe marginea trotuarului, lângă o lădiță veche de lemn, pe care așezase câteva buchețele mici de lalele roșii și galbene. Le legase cu sfoară subțire, așa cum o văzuse pe mama ei făcând cândva.
Lalelele erau culese din curtea lor. Nu erau multe. Dar pentru Ioana erau cele mai frumoase flori din lume.
Pe o bucățică de carton scrisese cu litere tremurate: „Lalele – 5 lei”.
Din când în când se uita la oameni. Unii treceau grăbiți. Alții nici nu o vedeau.
Ioana își strângea mai bine hanoracul subțire și își spunea în gând că trebuie să mai aștepte puțin. Doar puțin.
Poate va cumpăra cineva.
La un moment dat, o doamnă elegantă s-a oprit în fața ei. A privit lalelele, apoi pe Ioana, lung, cu o privire aspră.
— Ce faci aici, fetițo? a întrebat ea.
— Vând lalele… a spus Ioana încet.
Doamna și-a încruntat sprâncenele.
— Mama ta știe unde ești? Așa ceva nu se poate! Își trimit copiii la cerșit pe stradă!
Ioana s-a speriat.
— Nu… nu e așa, doamnă… eu doar…
— Doar ce? a ridicat femeia vocea.
— Mama ta stă bine mersi acasă și își trimite plozii la cerșit! Asta e! Așa ceva nu e posibil! Voi chema poliția!
Ioanei i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Doamnă, vă rog… nu…
— De ce să nu? Copiii nu au ce căuta pe stradă!
Fetița și-a strâns mâinile mici în jurul buchețelului de lalele.
Vocea i-a devenit aproape o șoaptă.
— Mama mea… mama mea a murit acum doi ani…
Doamna a tăcut pentru o clipă.
Ioana a continuat, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Eu am doi frați mai mici… și tata… tata muncește cu ziua… uneori avem bani, alteori nu…
Eu… eu doar am vrut să strâng câțiva bănuți…
— Pentru ce? a întrebat femeia, mai încet acum.
Ioana a privit lalelele.
— Să îi cumpăr mamei un buchet de flori… să i-l duc la mormânt… că azi e 8 martie…
În spatele lor, un domn care trecuse pe acolo se oprise fără să fie observat. Ascultase fiecare cuvânt.
Era un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu părul grizonat și ochi blânzi.
S-a apropiat încet.
— Bună ziua, Ioana.
Fetița a ridicat surprinsă privirea.
— Bună ziua… a spus ea nesigură.
Domnul a zâmbit ușor.
— Tu ești fata Mariei, nu-i așa?
Ioana a clipit mirată.
— Da… ați cunoscut-o pe mama?
Bărbatul a oftat adânc.
— Am cunoscut-o foarte bine. Am fost profesorul ei.
Ioana l-a privit cu ochii mari.
— Mama era o fată extraordinară, a continuat el. Harnică, bună, mereu cu grijă pentru ceilalți. Știi… era una dintre elevele de care eram cel mai mândru.
Fetița a strâns buchețelul de lalele.
— Mi-e dor de ea… a șoptit.
Domnul a îngenuncheat lângă lădiță.
— Și mie.
A luat unul dintre buchețele.
— Cât costă?
— 5 lei…
Domnul a scos din buzunar un portofel și a pus pe lădiță o bancnotă mult mai mare.
Ioana s-a speriat.
— Nu… nu, e prea mult!
— Nu e prea mult, Ioana. Pentru că nu cumpăr doar lalele.
— Dar ce?
— Cumpăr curajul tău. Și dragostea ta pentru mama ta.
Apoi a spus încet:
— Și mai cumpăr și promisiunea că de azi nu mai trebuie să stai aici singură.
Ioana nu înțelegea.
— Cum adică?
Domnul i-a pus mâna pe umăr.
— Mama ta a fost o elevă care mi-a rămas în suflet. Dacă ea nu mai e… e rândul meu să am grijă de voi.
Fetița a început să plângă.
— Serios?
— Serios.
A cumpărat toate buchețelele de lalele.
Apoi i-a spus:
— Hai. Mergem să alegem împreună cel mai frumos buchet pentru mama ta.
Ioana a zâmbit printre lacrimi.
