– Ia, tataie, zece lei… și cară-te odată, mai trebuie să stăm mult după matale? i-a spus îmbufnat bogătanul de la coadă.
Într-o dimineață rece, când vântul de toamnă mătura frunzele pe trotuar, nea Petru a intrat încet în farmacia din oraș.
Avea geaca veche pe el, închisă până sus, și mergea cu pași mici, apăsați.
În mână ținea o rețetă mototolită.
Doctorul îi spusese clar:
— „Trebuie să luați medicamentele astea, nea Petru.”
Bătrânul venise de la sat cu autobuzul de dimineață.
Nu cumpăra niciodată nimic pentru el dacă nu era nevoie.
Dar de data asta nu avea de ales.
Farmacista i-a luat rețeta, a căutat câteva cutii pe raft și le-a pus pe tejghea.
— „Sunt 98 de lei”, i-a spus ea.
Nea Petru a dat din cap încet.
Și-a băgat mâna în buzunarul gecii.
A scos câteva monede.
Le-a pus pe tejghea.
A început să le numere.
Una câte una.
Cu degetele lui groase, muncite de ani de lucru la câmp.
În spatele lui, la rând, stătea un domn îmbrăcat la costum.
Elegant.
Grăbit.
Se uita la ceas.
Bătrânul continua să numere.
— „Optzeci și opt… optzeci și nouă… nouăzeci…”
S-a oprit.
A mai scotocit prin buzunar.
A mai găsit o monedă.
Treizeci și unu.
A privit iar banii.
A înțeles.
Îi lipseau zece lei.
A rămas câteva secunde tăcut.
Farmacista îl privea cu milă.
În spate, domnul la costum a oftat nervos.
A scos din portofel o bancnotă de 10 lei, a mototolit-o puțin și a întins-o peste umărul bătrânului.
— „Ia, tataie, zece lei… și cară-te odată, că mai trebuie să stăm mult după matale?”
Vocea lui era rece.
Sictirită.
Farmacia s-a făcut brusc liniștită.
Nea Petru a rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi s-a întors încet.
L-a privit în ochi.
Lung.
Foarte lung.
Omul de la costum s-a uitat și el la el.
La început iritat.
Apoi… nedumerit.
Pentru că în privirea bătrânului era ceva cunoscut.
Nea Petru a spus încet:
— „Daniel… tu ești?”
Omul a clipit.
— „Cum…?”
— „Daniel… de la capătul satului.”
Bătrânul a zâmbit trist.
— „Nu mă mai ții minte?”
Și atunci ceva s-a schimbat în fața bărbatului.
A privit mai atent.
Ridurile.
Barba albă.
Ochii aceia calzi.
Și dintr-o dată…
și-a amintit.
Casa mică de la marginea satului.
Verile copilăriei.
Foamea.
Și bătrânul care îl chema în curte.
— „Hai, măi băiete, mănâncă o plăcintă.”
Nea Petru.
Omul care îl primea în casă.
Care îi dădea mâncare când venea flămând de pe uliță.
Bărbatul în costum a rămas fără cuvinte.
Bancnota de 10 lei i-a rămas în mână.
Fața i s-a schimbat.
Din aroganță…
în rușine.
— „Nea Petru…” a spus încet.
Bătrânul a vrut să ia monedele de pe tejghea.
— „Lasă, măi băiete… nu-i nimic… mă întorc altă dată…”
Dar Daniel l-a oprit.
A scos portofelul.
A pus bancnote pe tejghea.
Mult mai mult decât trebuia.
— „Doamnă, vă rog… toate medicamentele de pe rețetă.”
Apoi s-a întors spre bătrân.
Ochii îi erau umezi.
— „Iertați-mă, nea Petru…”
— „Dacă nu erați dumneavoastră… poate nici eu nu ajungeam omul care sunt azi.”
Farmacista a pus medicamentele într-o pungă.
Daniel le-a luat și i le-a întins bătrânului.
Dar nu ca înainte.
Nu cu aroganță.
Cu respect.
— „Vă duc eu acasă, nea Petru.”
Bătrânul a zâmbit blând.
— „Nu trebuie, măi băiete…”
Daniel a dat din cap.
— „Ba trebuie.”
Pentru că în ziua aceea a înțeles un lucru pe care mulți îl uită:
uneori oamenii care ne-au ajutat când eram mici
sunt exact cei pe lângă care trecem fără să-i mai vedem.
Iar bunătatea, chiar dacă trec anii…
nu se uită niciodată. 
