– Tataie, ce ai făcut aici? Să strângi matale aici, eu nu sunt plătită să fiu și femeie de serviciu!
Într-o după-amiază liniștită, când soarele abia mai mângâia geamurile magazinului din sat, nea Ilie a intrat încet pe ușă, cu pașii lui mărunți și obosiți. Avea 79 de ani, spatele puțin aplecat și o sacoșă veche, de pânză, împăturită în buzunarul hainei.
Venise să cumpere câte ceva de pus în frigider, căci acasă îl aștepta aproape gol.
Un colț de pâine, poate niște iaurt, puțină brânză… lucruri simple, dar pentru el erau de ajuns.
Mergea încet printre rafturi, uitându-se cu grijă la prețuri, socotind în gând fiecare leu.
La un moment dat, s-a întins ușor după un produs de pe raft.
Dar mâna lui, tremurată de vârstă, a atins din greșeală un borcan cu castraveți murați.
Borcanul s-a clătinat o clipă.
Apoi…
POC!
S-a spart pe podea cu un zgomot puternic care a răsunat în tot magazinul.
Cioburi, zeamă și castraveți s-au împrăștiat peste gresie.
Nea Ilie a tresărit ca ars.
S-a speriat cumplit.
A rămas câteva secunde nemișcat, cu ochii mari, apoi a început să tremure ușor.
Nu știa ce să facă.
S-a aplecat încet, cu genunchii grei, încercând să strângă castraveții de pe jos cu mâinile lui bătrâne.
În timp ce făcea asta, aproape fără să-și dea seama, și-a băgat mâna în buzunar.
A scos câteva monede.
Le-a privit.
Le-a numărat.
Erau prea puține.
Și atunci, în pieptul lui bătrân, s-a strâns o teamă mare.
— Doamne… dacă trebuie să plătesc borcanul…
— nu mai rămâne nimic pentru mâncare…
În acel moment a venit în grabă o vânzătoare.
— Ce ați făcut aici?! a spus ea, ridicând vocea.
— Trebuie să curățați și să plătiți borcanul!
Nea Ilie nu mai ridica privirea.
Stătea aplecat, rușinat, cu mâinile ude de saramură.
Vocea lui abia s-a auzit:
— Iertați-mă… a fost din greșeală…
Nimeni nu părea să observe frica din ochii lui.
Frica unui om bătrân care se gândea că poate în seara aceea nu va mai avea ce pune pe masă.
Dar atunci…
Un tânăr care trecea pe lângă rafturi s-a oprit.
Văzuse toată scena.
S-a apropiat încet.
S-a uitat la borcanul spart.
La bătrânul tremurat.
La monedele din mâna lui.
Apoi a spus calm:
— Lăsați, plătesc eu borcanul.
Nea Ilie a ridicat capul încet, de parcă nu auzise bine.
Tânărul a continuat:
— Și cumpărăturile dumneavoastră le plătesc eu.
Pentru câteva clipe, bătrânul nu a putut spu
ne nimic.
Ochii i s-au umezit.
Nu de rușine.
Ci de ușurare.
— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, băiete… a șoptit el.
În magazin, oamenii au continuat să treacă pe lângă ei.
Dar pentru nea Ilie, în ziua aceea, nu borcanul spart a rămas în minte.
Ci faptul că, uneori, bunătatea apare exact când crezi că ai rămas singur pe lume.
