-Mamaie Ileana, matale de ce mănânci doar mămăligă cu lapte?
I-a fost rușine să-mi răspundă din prima, dar până la urmă mi-a zis.
În capătul satului în care am copilărit, aproape de câmp, trăia tanti Ileana.
O căsuță mică, cu gard de lemn strâmb și un nuc bătrân în fața porții. Sub nucul acela ne opream toți copiii vara. Era singura umbră adevărată din tot drumul.
Eu îmi amintesc perfect cum ieșea ea, cu șorțul legat peste rochia înflorată:
— Stați, măi, că vă aduc ceva dulce.
Și venea cu câte o bucată de plăcintă caldă, ruptă direct din tavă.
Nu întreba ai cui suntem. Nu întreba dacă merităm. Doa
dea.
Anii au trecut. Eu am plecat la oraș. M-am întors rar. Satul s-a golit încet.
Într-o zi, am oprit mașina exact în fața nucului. Poarta era mai scorojită. Nucul, la fel de mare.
Am bătut.
Tanti Ileana a deschis încet. Era mult mai mică decât o țineam minte. Umerii aduși, mâinile subțiri.
— Sărut mâna, mamaie.
M-a privit lung, apoi i s-au luminat ochii.
— Tu ești al lui Vasile, nu? Ăla care stătea sub nuc și mânca două felii de plăcintă.
Am râs.
— Eu sunt.
Venisem pregătit. În portbagaj aveam o pungă plină: șuncă, măsline, pâine proaspătă, prăjituri de casă de la mama, banane, lapte bătut.
Le-am pus pe masă, în bucătăria ei mică, cu soba în colț și un mileu îngălbenit pe dulap.
S-a uitat la ele și a dat din cap.
— Ia-le, mamă, înapoi.
— Cum adică să le iau?
— Nu-mi trebuie.
Am crezut că glumește.
— Ține-le, mamaie. Să ai și tu ceva bun.
A luat doar sticla de lapte bătut și a pus-o deoparte.
— Atât îmi ajunge.
— Dar de ce? Măcar șunca… măcar pâinea.
S-a așezat pe scaun și a zâmbit fără dinți.
— Mănânc doar mămăligă cu lapte, mamă.
— Și de ce doar mămăligă cu lapte?
A ridicat din umeri, simplu, ca și cum ar fi spus ceva firesc.
— Nu mai am dinți, mamă. Nu pot altceva.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Pe masă, șunca arăta prea tare. Pâinea prea crocantă. Prăjitur
ile prea dulci.
Ea trăia din mămăligă moale și lapte.
Femeia care ne hrănea pe toți copiii satului. Femeia care ne aducea plăcintă fără să aibă prea mult.
— Și nu ți-ai pus proteză? am întrebat încet.
— Cu ce bani, mamă? Las’ că la vârsta mea nu mai trebuie.
La vârsta ei nu mai trebuia să mănânce normal. Nu mai trebuia să muște dintr-o felie de pâine. Nu mai trebuia să guste o prăjitură.
Am plecat de la ea cu un nod în gât.
În drum spre oraș, mi-am amintit cum stăteam sub nuc, cu obrajii plini de plăcintă și ea ne spunea:
— Să creșteți mari și să nu uitați satul.
N-am uitat.
Săptămâna următoare, am dus-o la oraș. Cu greu am convins-o.
— Nu-mi trebuie mie așa ceva.
— Îmi trebuie mie, mamaie, am spus. Să știu că poți mânca.
Când și-a pus proteza pentru prima dată și a mușcat dintr-o felie moale de pâine, a început să plângă.
— Parcă-s om iar, a șoptit.
I-am dus din nou prăjituri.
De data asta, a mușcat încet dintr-una.
— Bună-i, mamă… bună.
Sub nucul din fața porții, vara aceea a fost altfel.
Nu mai eram copil.
Dar am simțit că, într-un fel, i-am dat înapoi o bucățică din plăcintele ei.
Uneori, binele nu înseamnă sume mari sau gesturi spectaculoase.
Înseamnă să vezi ce nu spune omul.
Și să-ți amintești cine ți-a dat când nu aveai nimic.
Tu ai în viața ta o „tanti Ileana”?
Un bătrân care te-a hrănit când erai copil?
Un om simplu care ți-a dat fără să ceară nimic în schimb?
