— Mătușă… mama mi-a zis că dacă nu mai am unde merge… să vin la dumneata… că dumneata nu dai pe nimeni afară…
Ușa s-a deschis încet.
Anica a rămas o clipă în prag, sprijinită de tocul ușii.
N-a întrebat cine e.
N-a întrebat de unde vine.
A văzut doar ochii umflați de plâns… și felul în care fata își strângea palmele, de parcă încerca să nu se destrame.
— Intră, mamă… că frigul nu ține de rușine, a spus ea încet.
Fata a pășit în casă.
Înăuntru mirosea a lemn ars și a mentă uscată.
Sobă caldă.
Liniște.
Și, pentru prima dată după multe zile… nimeni nu o privea cu judecată.
S-a așezat pe marginea patului și a izbucnit.
— Sunt… sunt însărcinată… și tata a aflat…
Cuvintele i se rupeau.
— Zice că nu mai sunt fata lui… că l-am făcut de râs… că mai bine nu mă mai vede…
Anica nu s-a grăbit.
I-a pus o cană cu apă în mâini.
Apoi s-a așezat lângă ea.
— Și băiatul? a întrebat simplu.
Fata a râs amar.
— Băiatul zice că nu-i treaba lui… că eu am vrut… că el nu se leagă la cap…
A urmat o tăcere.
Greu de dus.
— Și tu? a întrebat bătrâna.
— Eu… eu nu știu ce sunt… a șoptit fata.
— Nu mai sunt nici copil… dar nici femeie nu mă simt…
— Doar… pierdută.
Anica i-a luat mâinile.
Asprele ei palme, muncite o viață, au strâns degetele fragile ale fetei.
— Tu ești om, maică.
Și pruncul ăsta… e viață.
Fata a ridicat privirea, speriată.
— Dar toți zic că-i rușine…
Anica a oftat încet.
— Oamenii zic multe.
Că de zis… e ușor.
Apoi s-a ridicat și s-a dus la lada veche din colțul camerei.
A scos de acolo o cămașă mică, cusută de mână, și o păturică subțire.
— Asta am făcut-o demult… pentru un copil care n-a mai venit…
Dar poate n-a fost pentru atunci…
A pus lucrurile în mâinile fetei.
— Poate a fost pentru tine.
Fata a început să plângă din nou.
— Mi-e frică… de tata… de oameni… de ce urmează…
— Frica e omenească, a zis Anica.
Dar să nu te lași îngenuncheată de ea.
În seara aceea, fata n-a mai fugit.
A mâncat puțin.
A stat lângă sobă.
Și a adormit.
Adânc.
Fără să tresară.
Fără să se uite peste umăr.
Dimineața, Anica era deja îmbrăcată.
— Azi mergem undeva, a spus hotărât.
— Unde? a întrebat fata speriată.
— La preot.
— Nu… nu pot… dacă află tata…
Anica s-a întors spre ea.
— Dacă află, află.
Dar să afle și că nu ești singură.
Au ieșit pe uliță.
Oamenii au început să se uite.
Să șușotească.
O femeie a dat din cap dezaprobator.
Un bărbat a întors privirea.
Fata simțea că se scufundă.
— Mătușă… hai înapoi…
Anica s-a oprit.
— Nu-ți pleca capul, mamă.
Nu tu ai greșit că ai iubit.
Au greșit cei care te-au lăsat singură după.
La casa preotului, liniștea era altfel.
Preotul i-a ascultat.
Fără grabă.
Fără să întrerupă.
Apoi a spus:
— Fata asta nu are nevoie de rușine.
Are nevoie de sprijin.
Și a trimis vorbă după tată.
Când a venit, era încruntat.
Plin de furie.
— Unde-i? a spus apăsat.
Fata s-a tras în spate.
Dar preotul a ridicat mâna.
— Stai, omule.
Bărbatul tremura.
— Eu nu am crescut-o pentru asta…
Anica a făcut un pas în față.
— Dar pentru ce ai crescut-o?
Să-ți fie doar mândrie?
Sau să-ți fie copil?
Bărbatul a tăcut.
Pentru prima dată.
Fata a șoptit:
— Tătucă… mi-a fost frică de tine…
Și atunci…
ceva s-a rupt în el.
Nu de tot.
Dar destul.
A lăsat privirea în jos.
Și a spus:
— Hai acasă…
Atât.
Nu iertare.
Nu îmbrățișare.
Dar… un început.
Au trecut lunile.
Lumea a vorbit.
Dar fata n-a mai fugit.
Anica a fost acolo.
Cu mâncare.
Cu vorbe.
Cu liniște.
Când s-a născut copilul, nu în ascuns, nu în frică…
ci în casă, cu femei lângă ea…
fata a plâns.
Dar nu de durere.
De bucurie.
— Tu nu ești greșeala mea… a șoptit ea.
— Tu ești curajul meu.
Tatăl a intrat încet în cameră.
S-a apropiat.
S-a uitat la copil.
Și i-au dat lacrimile.
— Cum îl cheamă?
Fata a zâmbit.
— Andrei… după tata.
Bărbatul a închis ochii o clipă.
— Să fie sănătos…
Și pentru prima dată…
nu a mai fost rușine.
A fost familie.
Pentru că uneori… oamenii nu se pierd din greșeli.
Se pierd atunci când nu au pe nimeni care să-i țină.
