Nu am bani să vă dau, domnule doctor… dar vă dau de aici. Miere bună, naturală… și brânză de la Joiana mea, de acasă.
Bătrânul Ilie stătea timid lângă peretele clinicii private.
Ținea în mână o plasă veche, din rafie, legată strâns la gură. Înăuntru se vedea un borcan cu miere, o bucată de brânză învelită într-o cârpă și o sticlă mică de lapte.
Venise de dimineață.
Drumul până la oraș fusese lung.
Autobuzul.
Apoi mers pe jos.
Dar ajuns acolo, la recepția clinicii, nimeni nu părea să îl vadă.
— „Aveți programare?” l-a întrebat rece o tânără de la ghișeu.
— „Nu, maică… dar mă doare pieptul de câteva zile.”
Fata a tastat ceva pe calculator fără să îl privească.
— „Fără programare nu se poate.”
— „Dar… măcar să mă vadă un doctor?”
— „Aveți trimitere?”
— „Nu.”
— „Carte medicală?”
Bătrânul a scos din buzunar un portofel vechi.
— „Am buletinul…”
Fata a dat din cap.
— „Nu e suficient.”
În spatele lui, oamenii bine îmbrăcați așteptau liniștiți, cu dosare și programări.
Ilie a coborât privirea.
Nu era supărat.
Doar… obosit.
A dat să plece încet spre ușă.
În acel moment, ușa unui cabinet s-a deschis.
Un medic în halat alb a ieșit pe hol.
Doctorul Alexandrescu.
Privirea lui a căzut întâmplător asupra bătrânului.
Și pentru o clipă… a rămas nemișcat.
Ilie semăna izbitor cu cineva.
Cu bunicul lui.
Aceeași căciulă veche.
Aceleași mâini muncite.
Aceeași privire timidă.
— „Stați puțin,” a spus doctorul.
Bătrânul s-a oprit.
— „Domnule… dumneavoastră așteptați consultația?”
Ilie a dat din cap.
— „Dar nu am programare.”
Doctorul s-a apropiat de el.
— „Veniți cu mine.”
De la recepție s-a auzit imediat vocea asistentei.
— „Domnule doctor… nu are programare.”
— „Știu.”
— „Managerul nu o să fie încântat.”
Doctorul a zâmbit scurt.
— „Managerul nu este medic.”
Și l-a condus pe Ilie în cabinet.
Bătrânul stătea stingher pe scaun.
— „Ce vă supără?” a întrebat doctorul blând.
— „Pieptul… și amețesc uneori.”
Consultația a durat mai bine de douăzeci de minute.
Doctorul l-a ascultat atent.
L-a examinat.
I-a explicat calm ce trebuie să facă.
Când totul s-a terminat, Ilie s-a ridicat încet.
A luat plasa din rafie.
Și a început să scoată din ea lucrurile.
Borcanul cu miere.
Bucata de brânză.
— „Nu am bani să vă dau, domnule doctor…”
Vocea îi tremura puțin.
— „Dar vă dau de aici.”
A ridicat borcanul.
— „Miere bună… naturală.”
Apoi brânza.
— „Și brânză de la Joiana mea.”
— „E vaca mea, de acasă.”
Doctorul Alexandrescu a rămas câteva secunde tăcut.
Apoi a pus ușor mâna peste mâna bătrânului.
— „Nu, domnule Ilie.”
— „Nu trebuie.”
Bătrânul a ridicat ochii.
— „Dar… vreau să vă mulțumesc.”
Doctorul a zâmbit.
— „V-am ajutat pentru că…”
A făcut o pauză.
— „Când v-am văzut pe hol, mi-am văzut bunicul.”
— „Și mi-am promis când eram mic că dacă voi deveni medic… niciun bunic nu va pleca de la mine fără să fie ascultat.”
Bătrânul a rămas cu borcanul în mână.
Ochii i s-au umezit.
— „Atunci… luați măcar mierea.”
Doctorul a râs ușor.
— „Bine.”
— „Dar doar pentru că știu că vine de la Joiana.”
Când Ilie a ieșit din clinică, plasa era mai ușoară.
Dar inima lui era mult mai plină.
Pentru că uneori, într-un loc în care oamenii vin cu bani…
cel mai mare lucru pe care îl poate aduce cineva este recunoștința.
