– Ce e, mamaie? De ce ești trist? Abia te-ai apropiat de mâncărica de cartofi…

Bunica Geta a spus asta încet, așezând lingura lângă farfurie și privind cu grijă spre nepotul ei. Bucătăria mică

mirosea a cartofi fierți cu ceapă, iar lumina de seară intra timid prin geamul vechi. Mihăiță stătea în fața farfuriei, cu umerii ușor căzuți, și amesteca încet cu lingura, fără să mănânce.

Băiatul avea doar opt ani, dar învățase deja să nu ceară prea mult de la viață.

Nu își cunoscuse niciodată familia așa cum o aveau ceilalți copii. Părinții lui se despărțiseră când el avea doar câteva luni. Mama plecase în alt oraș și, cu timpul, vizitele deveniseră tot mai rare. Tatăl dispăruse complet din viața lor.

A rămas doar bunica Geta.

O femeie mică, cu mâini muncite

și cu o inimă mare, care îl crescuse cum putuse mai bine. Din pensia ei mică, din alocația copilului și din puținul pe care îl mai scotea din grădina din spatele casei. Nu aveau multe, dar casa lor era mereu caldă, iar bunica făcea tot ce putea ca Mihăiță să nu simtă lipsurile prea tare.

— Ce s-a întâmplat la școală? l-a întrebat ea încet.

Mihăiță a ridicat ochii pentru o clipă, apoi i-a coborât iar în farfurie.

— Nimic…

Bunica a zâmbit ușor. Îl cuno

ștea prea bine.

— Pe mamaie nu o păcălești tu.

Băiatul a oftat și, după câteva secunde, a spus încet:

— La școală… mergem într-o excursie de Paște.

Bunica a dat din cap, încercând să pară liniștită.

— Frumos… și unde mergeți?

— La munte.

Apoi Mihăiță s-a oprit. Lingura i-a rămas în mână.

— Dar eu nu merg.

Cuvintele au căzut greu în bucătărie.

Bunica Geta a simțit cum i se strânge inima.

— De ce, mamaie?

Băiatul a încercat să zâmbească, dar zâmbetul i-a tremurat.

— E scump… și știu că nu avem bani.

A spus asta simplu, fără reproș. Ca un lucru pe care îl acceptase deja.

Bunica a rămas tăcută.

L-a privit pe Mihăiță. Era tot ce avea mai drag pe lume. Copilul pentru care trăia.

Și atunci a știut că trebuie să găsească o soluție.

A doua zi dimineață s-a trezit devreme, înainte ca Mihăiță să plece la școală. După ce l-a condus la poartă, și-a luat o plasă mare și a ieșit pe uliță.

A mers pe lângă magazinul din colț, apoi spre strada unde erau câteva blocuri vechi. Acolo a început să adune sticle goale, peturi și doze aruncate.

La început i-a fost rușine.

Dar de fiecare dată când se oprea, obosită, își amintea privirea lui Mihăiță când vorbise despre excursie.

Și continua.

Zi după zi, bunica Geta a mers prin cartier cu plasa în mână. Aduna tot ce putea duce la reciclare.

Într-o zi, un vecin a văzut-o.

— Mamaie, ce faceți cu atâtea sticle?

Bunica a zâmbit timid.

— Pentru o excursie… a nepotului meu.

Omul a rămas câteva secunde tăcut.

A doua zi, în fața porții ei, au apărut doi saci cu peturi.

Apoi au mai venit alții.

O vecină a adus sticle.

Un tânăr de la magazin a lăsat câteva doze.

O familie de la bloc a adus un sac întreg.

— Pentru Mihăiță.

În câteva zile, oamenii din cartier știau povestea bunicii Geta.

Și fiecare voia să ajute.

Când bunica a dus sacii la centrul de reciclare, suma strânsă era mult mai mare decât sperase.

Destul pentru excursie.

Într-o după-amiază, Mihăiță a venit de la școală și a intrat în bucătărie.

Bunica îl aștepta la masă.

Avea un plic în mână.

— Mamaie… ia uite.

Băiatul a deschis plicul și a citit hârtia de înscriere.

Ochii i s-au mărit.

— Merg în excursie?

Bunica a dat din cap.

Mihăiță a rămas câteva secunde fără cuvinte. Apoi a sărit și a îmbrățișat-o strâns.

— Mulțumesc, mamaie!

Bunica l-a mângâiat pe cap și a zâmbit.

În acea seară, la masa mică din bucătărie, mâncărica de cartofi părea mai gustoasă ca niciodată.

Pentru că uneori…

un copil ajunge într-o excursie nu doar datorită banilor.

Ci datorită unei bunici care nu renunță niciodată.