„Mergi pe jos, dacă ești așa deșteaptă!” — a râs inspectorul, rupând demonstrativ permisul de conducere. Dar peste niciun minut nu mai râdea nimeni, când în fața ochilor lui a apărut legitimația roșie.
— Opriți motorul. Și documentele aici, imediat.
Palma grea a izbit cu putere rama geamului deschis al Loganului meu de serviciu, bej. La lovitură, geamul vechi a vibrat plângător în interiorul portierei. Nu m-am uitat la ceas, dar soarele ardea atât de tare încât plasticul încins al bordului îmi frigea degetele. Aerul condiționat al acestei mașini vechi se stricase încă din mai, iar nimeni nu se grăbise să-l repare — automobilul figura doar în rezerva parcului auto.
Am ales intenționat cea mai neînsemnată mașină din garajul direcției noastre — mă întorceam dintr-o verificare discretă într-un județ vecin. Pe bancheta din spate se afla un dosar voluminos cu materiale despre un ofițer care își suplimenta prea des veniturile dincolo de limitele funcției.
În habitaclu a pătruns imediat mirosul dens de asfalt topit, praf de pe marginea drumului și mentă înțepătoare de la guma de mestecat a polițistului rutier care stătea lângă ușă.
— Bună ziua, — am spus calm, fără să-mi iau mâinile de pe volanul lipicios din cauza căldurii. — Îmi puteți spune motivul opririi?
— Eu sunt și motivul, și consecința pentru tine, — a rânjit inspectorul, ștergându-și fruntea lucioasă de transpirație cu mâneca cămășii de uniformă.
Părea să aibă în jur de patruzeci de ani. Fața roșie, ușor umflată, cearcăne întunecate sub ochi. În spatele lui, așezată oblic și blocându-mi ieșirea spre șosea, se afla mașina de patrulare cu girofarurile stinse. În interior, pe scaunul din dreapta, se distingea silueta celui de-al doilea agent.
Numele meu este Clara Ionescu. Am patruzeci și șase de ani. De douăzeci de ani lucrez în cadrul Direcției de Control Intern din Poliția Națională. Munca noastră este să-i identificăm pe acei oameni în uniformă care ajung să confunde serviciul public cu o afacere personală. Am învățat să-i citesc din primele fraze, din privirea fugară, din postura sfidătoare.
Astăzi purtam pantaloni simpli din in și un tricou gri fără niciun semn distinctiv. Fără machiaj, fără bijuterii. Părul prins neglijent la spate. Pentru el eram doar o femeie obosită la volanul unei mașini modeste. O țintă perfectă.
— Documentele, am spus, — a repetat inspectorul, bătând nerăbdător cu degetele în portieră. — Permisul și certificatul de înmatriculare. Fără discuții inutile.
Continuarea puțin mai jos în primul comentariu
„Mergi pe jos, dacă ești așa deșteaptă!” — a râs inspectorul, rupând demonstrativ permisul de conducere. Dar peste niciun minut nu mai râdea nimeni, când în fața ochilor lui a apărut legitimația roșie.
