Am ieșit din închisoare — iar în casa mea locuia deja o altă familie
Ușa s-a închis în fața mea atât de calm, de parcă nu greșisem doar casa, ci întreaga mea viață.
Am mai rămas câteva secunde pe trepte. Dincolo de geam a trecut o femeie, apoi un băiat a alergat spre leagăn — acesta a scârțâit ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. În mână aveam un plic cu documente, iar în buzunar — o cheie veche care nu mai deschidea nimic.
— Elena? — m-a strigat încet cineva de la curtea vecină.
M-am întors. La poartă stătea doamna Ana, vecina. În cinci ani îmbătrânise mai mult decât mă așteptam. Dar m-a recunoscut imediat.
— Nu sta aici. Hai la mine.
În bucătăria ei totul era aproape neschimbat: mușama pe masă, borcanul cu zahăr, o cană veche ciobită. Mi-a turnat ceai și abia apoi a spus:
— Soțul tău, Paul, a venit aici iarna trecută cu niște oameni. Au măsurat casa, au făcut fotografii, au adus acte. Apoi au apărut noii proprietari. Iar pe Luca nu l-am mai văzut de mult.
— Unde este fiul meu?
Ea și-a coborât privirea.
— Paul spunea lucruri diferite. La început — că băiatul e la sora lui. Apoi — că învață la o școală bună. Nu m-a
m amestecat. Dar în casă nu mai locuia de mult.
M-am ridicat atât de brusc, încât ceaiul s-a vărsat pe masă.
O oră mai târziu stăteam într-un mic birou de pe lângă tribunal, unde îi ajutau pe foștii deținuți să obțină copii ale documentelor. Un tânăr cu ochelari răsfoia dosarul meu și din când în când se încrunta.
— Uitați, — a spus el, împingându-mi hârtiile. — După sentință a fost un proces civil pentru despăgubiri. Casa a fost vândută prin executare silită.
— Cui au ajuns banii?
A indicat cu degetul.
— Părții vătămate. Reprezentant — Paul Miron.
Am recitit. Apoi încă o dată.
Paul. Soțul meu.
Mai jos era o copie a procurii. Semnătura era a mea — dar nu aș fi recunoscut-o dacă nu aș fi știut.
Mi-am amintit cum, în primul an, venea aproape în fiecare săptămână la mine. Aducea pachete, fotografii cu fiul nostru, acte.
— Semnează, e pentru apel.
— Semnează, fără asta nu îl pot înscrie la școală.
— Semnează, altfel casa va fi confiscată complet.
Semnam fără să citesc. Mă uitam doar la fotografia lui Luca, în geaca lui cu fermoar galben, și credeam că Paul va păstra măcar casa.
— Aici este adresa părții vătămate, — a spus tânărul. — Și încă ceva… din câte se vede, banii au trecut prin soțul dumneavoastră, nu direct.
Am strâns documentele și am plecat la acea adresă.
Ușa a deschis-o o femeie de vreo patruzeci de ani. În spatele ei stătea o fetiță, ținându-se de tocul ușii.
— Sunteți Vera? — am întrebat.
Ea s-a încordat.
— Da.
— Eu sunt Elena Miron.
La început nu a înțeles. Apoi fața i s-a schimbat.
— Cea despre care…?
— Da, — am spus. — Trebuie să știu câți bani ați primit.
Ea s-a dat la o parte în tăcere.
Apartamentul era mic și înghesuit: un uscător de rufe în mijlocul camerei, pe masă medicamente, caiete, chitanțe. Nimic nu sugera sume mari de bani.
Vera a scos un dosar.
— Soțul dumneavoastră m-a găsit după proces. A spus că sunteți în închisoare și că vrea să plătească tot mai repede, ca să vă fie ușurat regimul. Am semnat o procură, pentru că nu mă pricepeam. A transferat o parte din sumă. Mică. Apoi a dispărut.
A pus în fața mea extrasele.
Suma obținută din vânzarea casei era una. Cea primită de ea — de câteva ori mai mică.
— Și restul?
— A spus că s-a dus pe cheltuieli, avocați, taxe. Atunci l-am crezut.
Mi-a întins încă o foaie.
— A căzut dintr-un plic pe care mi l-a adus cândva. Am păstrat-o… poate va fi de folos.
Era o chitanță pentru plata unui internat. Jos — numele fiului meu.
A doua zi am mers împreună cu Vera acolo.
Directorul s-a uitat mult timp când la mine, când la actele de eliberare, când la certificatul de naștere al lui Luca din dosarul lui personal.
— Așteptați, — i-a spus secretarei. — Aduceți fișa elevului.
Secretara a deschis mapa.
Am văzut numele fiului meu, data nașterii, adresa internatului.
Iar mai jos, la rubrica „părinți”, era scris de mână:
mamă — decedată
