— Bunico, noi ce mâncăm de Paște? întrebă încet băiatul, fără urmă de plângere în glas.
Maria zâmbi. Un zâmbet blând, dar obosit.
— Ce ne dă Dumnezeu, mamă… și o să fie bun, că-i cu drag.
În curtea bisericii, în Duminica Floriilor, oamenii se adunaseră curați, luminoși, îmbrăcați în hainele lor cele bune. Se salutau cu zâmbete calde, schimbau rețete, vorbeau despre masa de Paște — cozonaci, drob, ouă roșii și fripturi care aveau să umple mesele peste doar o săptămână.
Râsete, planuri, belșug.

Dar într-un colț, aproape nevăzuți, stăteau bunica Maria și băiatul ei — cum îi spunea ea, cu toată dragostea din lume — Mihnea.
Maria nu avea haine noi. Baticul ei era vechi, dar curat, iar palmele — muncite de ani grei — strângeau cu grijă câteva ramuri de salcie. Lângă ea, Mihnea, de doar șapte ani, o ținea de mână cu o liniște neobișnuită pentru vârsta lui.
Nu vorbeau despre masa de Paște.

Nu aveau ce planuri să facă.
Maria îl creștea singură. Fata ei se stinsese prea devreme, răpusă de o boală nemiloasă, iar tatăl copilului dispăruse ca și cum n-ar fi existat vreodată. În lumea lui Mihnea, bunica era totul: mamă, tată, casă, și singura siguranță.
— Bunico, noi ce mâncăm de Paște? întrebă încet băiatul, fără urmă de plângere în glas.

Maria zâmbi. Un zâmbet blând, dar obosit.
— Ce ne dă Dumnezeu, mamă… și o să fie bun, că-i cu drag.
Băiatul dădu din cap. Pentru el, era suficient.
În timp ce oamenii plecau spre casele lor pline, un preot mai în vârstă îi observă. Îi văzuse și alte dăți. Mereu acolo, mereu în tăcere.
Se apropie de ei.
— Doamnă Maria… anul ăsta veniți la masa de Paște la biserică, da?
Maria tresări ușor.
— Părinte… noi nu vrem să deranjăm…
— Nu deranjați. Faceți parte din familie.
În zilele care au urmat, fără ca Maria să știe, vestea s-a răspândit. Femeile din sat au început să aducă câte ceva „în plus”: ouă, făină, lapte, o bucată de carne, un cozonac. „Am făcut prea mult”, spuneau ele zâmbind.
Iar în Ajun de Paște, cineva a bătut la ușa Mariei.
Când a deschis, a rămas fără cuvinte.
Pe prag erau coșuri pline. Mâncare, haine pentru Mihnea, chiar și o pereche de pantofi noi. Iar în spate, câțiva oameni din sat, cu priviri calde.
— Pentru dumneavoastră… și pentru Mihnea, spuse o femeie.
Maria nu a putut vorbi. Lacrimile i-au umplut ochii, dar de data asta nu erau de durere.
Mihnea, cu ochii mari și luminoși, strânse mai tare mâna bunicii.
— Bunico… vezi? A zis Dumnezeu „da”.
Maria îl îmbrățișă.
— Da, mamă… a zis „da”.
În ziua de Paște, în curtea aceleiași biserici, Maria și Mihnea nu mai stăteau într-un colț.
Erau în mijlocul oamenilor.
Nu pentru că viața devenise ușoară, ci pentru că nu mai erau singuri.
Iar uneori, asta e tot ce contează. ❤️
Disclaimer:
* Acest material este o creație narativă cu scop artistic și de divertisment și nu are caracter jurnalistic.
* Conținutul reprezintă interpretări inspirate din informații publice și nu trebuie considerat o prezentare factuală a realității.
* Imaginea este generată cu AI și nu reprezintă o fotografie reală sau fidelă a persoanelor menționate. Orice asemănare este pur ilustrativă.
* Materialul nu urmărește inducerea în eroare și nu a