— „Mamă, ți-am trimis bani. De ce nu ți-ai luat medicamentele?”
A tăcut câteva secunde.
— „Le iau, mamă…” a spus încet. „Le iau…”
Dar nu le lua.
Și adevărul nu l-am aflat de la ea.
L-am aflat de la farmacistă.
Era o zi obișnuită. Intrasem să-i cumpăr eu pastilele, că ajunsesem în vizită și voiam să o mai ajut cu ce pot.
— „Pentru tensiune, nu?” m-a întrebat femeia de după tejghea.
— „Da.”
A căutat în calculator, apoi s-a uitat la mine.
— „Nu a mai luat de două luni.”
Am rămas cu banii în mână.
— „Cum adică?”
— „Nu a mai venit. Deși, înainte, venea regulat.”
Am simțit cum mi se strânge ceva în piept.
Pentru că eu îi trimiteam bani.
În fiecare lună.
N-am spus nimic. Am plătit și am plecat.
Când am ajuns acasă, ea era în bucătărie. Curăța cartofi, ca de obicei.
— „Ai fost la magazin?” m-a întrebat.
— „Am fost la farmacie.”
S-a oprit o secundă.
Atât.
— „Și?”
— „Mi-a spus că n-ai mai luat medicamentele de două luni.”
Nu s-a uitat la mine.
A continuat să curețe cartofii.
— „Lasă, mamă… că mai sar câte o zi…”
— „Nu mai minți.”
Vocea mi-a ieșit mai aspră decât voiam.
S-a oprit.
A pus cuțitul jos.
Și abia atunci s-a uitat la mine.
— „N-am vrut să te supăr.”
— „Să mă superi?” am spus. „Eu îți trimit bani pentru asta!”
A oftat.
— „Știu…”
— „Atunci de ce nu ți le-ai luat?”
A tăcut.
Și tăcerea aia… m-a enervat mai tare decât orice.
— „Mamă, răspunde-mi!”
Și atunci a spus, încet:
— „Am pus deoparte.”
— „Pentru ce?”
A zâmbit slab.
— „Pentru tine.”
N-am înțeles.
— „Cum adică pentru mine?”
S-a dus încet în cameră și s-a întors cu o pungă.
Mi-a pus-o în mâini.
Înăuntru erau bani.
Strânși. Îndoiți. Puși la loc.
— „Să ai când îți trebuie.”
Am rămas fără cuvinte.
— „Mamă… eu îți trimit bani…”
— „Știu, mamă. Dar nu știu dacă îți ajung.”
Am simțit cum mă lovește.
— „Și… ai preferat să nu-ți iei medicamentele?”
A dat din cap.
— „Lasă, că mai rezist eu… dar dacă tu ai nevoie… să ai de unde.”
Nu știu cum să explic momentul ăla.
Nu e furie.
Nu e tristețe.
E ceva mai adânc.
E momentul în care îți dai seama că, pentru părinții tăi, tu nu ai încetat niciodată să fii copil.
Chiar dacă tu ai uitat.
Am luat banii și i-am pus înapoi în mâna ei.
— „De azi înainte, îți iei medicamentele. În fiecare lună.”
— „Bine…”
— „Și dacă mai faci așa…”
M-am oprit.
Nu aveam ce să-i spun.
Pentru că nu puteam să mă supăr pe ea.
Doar pe mine.
Pentru că am crezut că dacă trimit bani… e suficient.
Dar uneori, părinții nu duc lipsă de bani.
Duc lipsă de liniștea că ești bine.
— „Mamă, ți-am trimis bani. De ce nu ți-ai luat medicamentele?”
