Fiica mea a sunat la ora trei dimineaţa şi nici măcar n-a cerut ajutor. A spus doar: «Soţul mă bate în fiecare zi. M-am obişnuit». Atunci am înţeles — acum venise rândul lui să se obişnuiască.
Sunetul telefonului la 2:47 a sfâşiat liniştea casei de la marginea oraşului ca un foc de armă. M-am trezit înainte să-mi dau seama că nu dorm. Reflexul — douăzeci de ani în serviciile de informaţii te călesc astfel încât mintea şi corpul acţionează mai repede decât conştiinţa. Pe ecran clipea un nume: Evelina. Inima a bătut tare şi parcă a sărit o bătaie, dar respiraţia a rămas constantă. Am atins butonul de răspuns fără să spun un cuvânt.
Tăcere. Apoi — respiraţie. Grea, frântă, de parcă fiecare inspiraţie o rănea. Am recunoscut sunetul. Aşa respirau soldaţii pe care îi scoteam din munţi, când lumea se prăbuşea peste ei. Aşa respirau după tortură, când corpul cere aer nu ca să trăiască, ci ca să nu ţipe. Acum aşa respira fiica mea.
— Sunt aici, — am spus. — Spune-mi.
Lungă tăcere. Apoi o voce firavă, spartă:
— Tată… nu ştiu cum să…
— Nu trebuie. Pornesc acum.
N-am închis. Am aruncat telefonul pe pat şi m-am ridicat. Şaizeci şi trei de ani nu sunt o piedică pentru un corp antrenat la alertă. Mâna s-a întins singură spre dulap — geaca groasă, bocancii, tocul. Vechiul „Glock” s-a aşezat la brâu ca o parte din mine. Nu-l predasem niciodată după serviciu. În lumea mea, legile se termină acolo unde începe durerea.
Soţul Evelinei — Marius Dobre. Patruzeci şi cinci de ani, proprietar al lanţului de hipermarketuri „Atlantic Goods”, consilier local în Constanţa. Filantrop, imaginea oraşului, omul cu zâmbetul care vinde speranţă. Pe dinăuntru — vid. Rece şi perfect, ca ţeava unei arme. La nuntă am spus: „Nu e omul care pare”. Evelina a râs. A zis că sunt doar un paranoic bătrân. Atunci i-am promis că nu mă amestec. Şi trei ani mi-am ţinut promisiunea. Am înghiţit fiecare umbră de sub ochii ei. M-am convins că e adultă. Şi m-am înşelat.
Drumul Constanţa – Ovidiu alerga sub faruri, ca o peliculă de amintiri. Jeepul meu vechi, „Vulpea Neagră”, huruia la urcări, şuiera şi scotea fum, dar mergea. Ştia munţii, ştia Balcanii. Avea să mă ducă acolo.
Ploaia a început după marginea judeţului. Mai întâi uşoară, ca un avertisment, apoi o perdea de apă care lovea acoperişul de parcă cerul se rupea-n bucăţi. Nu am redus viteza. În faţă — noaptea, în spate — durerea ei.
Constanţa m-a întâmpinat cu o dimineaţă gri. Oraşul ferestrelor obosite, al staţiilor ruginite şi al reclamelor la credite rapide. Am parcat la un bloc distanţă de adresa corectă — obicei format în ani: să nu te apropii de ţintă direct. Camere, pază, priviri curioase — prea multe.
Apartamentul lui Marius — un turn de sticlă şi beton, alb şi fără chip, ca o poză dintr-o revistă. Am apăsat pe interfon.
— Cine e? — voce apatică a portarului.
— La Evelina Dobre. Tatăl ei.
Clickul soneriei. Am intrat.
Liftul mirosea a lemn şi antiseptic. La etajul şapte — uşa întredeschisă. Evelina stătea în prag, desculţă, într-un pulover larg. Sub ochi — o vânătaie proaspătă. Un umăr lipit de stomac. Privea drept, fără să clipească.
— Bună, tată, — a spus încet.
Am îmbrăţişat-o. Cu grijă. Tremurul ei mi-a trecut prin mâini ca un curent. Nu de frig. De obişnuinţa fricii.
— De când? — am întrebat.
— De jumătate de an. Dar de data asta… două coaste. N-am mers la spital. Acolo lucrează oamenii lui Marius.
Am păşit înăuntru. Ordine impecabilă, frig, ca într-un muzeu. Pereţi albi, mobilier negru, niciun semn de viaţă. Doar un miros. Abia perceptibil, dar cunoscut — sânge prins în ţesătură.
— Unde e? — am întrebat.
— A plecat. Revine diseară. A zis că dacă spun cuiva — mă omoară. Încet.
A zis calm, ca şi cum ar fi citit un raport. Frica se terminase. Rămăsese doar oboseala.
— Aşează-te, — am arătat spre bucătărie. — Spune-mi tot.
Am stat unul în faţa celuilalt. I-am turnat ceai. A sorbit încet, ca pe un medicament.
— Prima oară — la o lună după nuntă, — a început Evelina. — Am răspuns la telefon greşit. Am zis doar „alo”. M-a lovit. Apoi şi-a cerut iertare. Flori, lacrimi, iubire. L-am crezut.
Am tăcut.
— Apoi… după program. O dată pe săptămână. Apoi mai des. Pentru un cuvânt, pentru o privire, pentru o respiraţie. Zicea că eu îl provoc. Vinovată eram eu.
Ploaia curgea în dungi pe geam. Oraşul se topea ca o acuarelă.
— Am încercat să plec. De două ori. Prima dată m-a găsit la o prietenă. A doua, chiar în gară. Prin oamenii lui, prin camere. E peste tot. În poliţie, în primărie, în bănci.
Am încuviinţat. Ştiam. Omul ăla construise un imperiu al fricii. Şi fiica mea era în centrul lui.
— Ai fost la poliţie?
— Da. Sectoristul a zis — „probleme de familie”. A doua oară m-au făcut să semnez retragerea plângerii. Avocatul lui a ajuns înaintea mea.
Am scos vechiul carneţel de piele. Degetele au găsit singure pagina. Nume, date, adrese. Am notat tot.
— Ce faci? — m-a întrebat.
— Mă apuc de treabă.
— Tată, o să te omoare.
— E doar un om. Toţi suntem muritori.
Ea a tăcut. În ochi se luptau frica şi un firicel de speranţă.
— Du-te la somn, — i-am spus. — Rămân aici.
A intrat în dormitor, lăsând uşa întredeschisă. Am auzit-o plângând în pernă. Apoi linişte. Somn.
Am rămas în bucătărie. Am scos telefonul. Un număr vechi, neatins de cincisprezece ani. Am apelat.
— Alo, — o voce răguşită, somnoroasă, de departe.
— Leonard, sunt Mihai. Am nevoie de ajutor.
Pauză. Fosnet de cearceafuri, paşi.
— Mihai? Eşti… viu? Ce s-a întâmplat?
— Fiica mea e în pericol. Soţul — politician. Îmi trebuie oameni. De încredere…
Continuarea poveştii în primul comentariu
Fiica mea a sunat la ora trei dimineaţa şi nici măcar n-a cerut ajutor. A spus doar: «Soţul mă bate în fiecare zi. M-am obişnuit». Atunci am înţeles — acum venise rândul lui să se obişnuiască.
