Soțul beat o bătea până la jumătate din viață, și chiar întunericul părea mai milos decât mâinile lui. Pădurea a devenit ultima alegere – acolo unde nu sunt pereți, nici țipete, nici frică. Fără hartă, fără mâncare, desculță, a plecat prin întuneric. După trei zile, pădurarii au găsit-o abia vie.
Stătea în genunchi în mijlocul pădurii tăcute, ținând strâns la piept un pulover de lână ud și uitându-se la cerul negru. Luna se ascundea după nori sfâșiați, fără stele, fără lumină. Frigul o apăsa din toate părțile cu un fel de întuneric vâscos, iar în acel întuneric — o liniște ciudată. Picioarele îi erau afundate până la glezne în zăpada moale, dar durerea nu mai era. Amorțeala îi dădea o pace iluzorie, aproape dulce.
— Asta e tot, — a șoptit cu buzele vineții. — S-a terminat.
În jurul ei, ca niște uriași tăcuți, adormeau brazii. Crengile lor grele se plecau spre pământ, parcă păzind ultimele rămășițe de suflare omenească. Departe, o bufniță a hohotit scurt, rupând tăcerea lipicioasă. I s-a părut că pasărea își lua rămas bun de la ea, și gândul acesta i-a adus o ușurare ciudată.
În minte îi reveneau frânturi: strigătul furios al soțului, zgomotul geamului spart, trupul izbit de perete, sângele pe tapet. Apoi ușa larg deschisă, aerul înghețat, fuga. Desculță pe poteca acoperită de zăpadă, printre casele adormite și grădinile negre — spre pădure, unde nimeni nu o va găsi.
— Ticăloaso, — răcnea un glas în interiorul capului. — Crezi că scapi?
— Nu am unde, — i-a răspuns în șoaptă.
Zăpada începea să se topească sub ea, dar nu mai simțea. Puloverul era ud, respirația se tăia, trupul nu mai lupta. Știa semnele: căldură în loc de frig, sudoare — prevestirea sfârșitului. Apoi somnolență, și tăcere fără sunet.
— Bine, — a murmurat spre umărul propriu.
A închis ochii și a început să numere. Unu. Doi. Trei. La zece — un trosnet. Clar, sigur. Nu animal — aceia calcă moale. Era un om.
— M-a găsit, — a șoptit. — Repede.
Frica dispăruse. Frica rămăsese acolo unde vasele se spărgeau pe podea, unde sângele se amesteca cu votca. Aici — doar oboseală și gol. Să facă ce-o vrea. Totul s-a terminat.
Trosnetul se apropia, pașii tot mai grei, mai ritmici. Cineva își făcea drum prin crengi și zăpadă. Apoi — tăcere. I-a simțit privirea. Vie, adevărată.
— Doamne, — a auzit o voce groasă de bărbat lângă ureche. — Respiri?
N-a răspuns. Gâtul înțepenise. Aerul dispărea undeva adânc.
— Hei, mă auzi? — vocea a devenit mai fermă.
Fasciculul lanternei a tăiat întunericul, orbind-o. S-a retras instinctiv, și-a acoperit fața cu mâna — de lumină? Nu, de lovitură. În mod reflex aștepta durerea.
— Nu te teme, — bărbatul s-a aplecat în fața ei. În lumina slabă i s-a văzut chipul — ars de vânt, cu barbă scurtă și ochi limpezi, atenți. — Privește-mă. Nu-ți fac rău.
A deschis puțin ochii. Străinul părea cioplit din frig și vânt. Avea o scurtă de blană veche, o pușcă pe umăr, lanterna în mână. De la el mirosea a fum, a rășină și a ceva cald — pâine, poate, acasă.
— Doamne… — a coborât lumina și i-a privit picioarele. Albăstrii, cu degetele răsucite. — Ești desculță, — a șoptit. — Cum ai ajuns până aici?
Și-a dat jos haina de blană și a acoperit-o. Apoi a ridicat-o în brațe, ușor, ca pe o fetiță. Trupul ei era ușor, uscat, tremurul trecea prin palmele lui, dar ea tăcea.
— Taci, — a spus scurt. — După. Mai întâi să te încălzim.
Mergea pe poteca înzăpezită, afundându-se aproape până la genunchi. Respira greu, dar o ținea hotărât. Ea s-a lipit de el și asculta — bătaia regulată a inimii sub haina caldă.
„Viu”, — a gândit. — „Adevărat”. Și s-a prăbușit în întuneric.
