— Emma? Bună ziua. Sunt notarul familiei Dăianu. Ați confirmat dreptul de proprietate asupra apartamentului familiei Vestgard? — vocea calmă a bărbatului suna protocolar. — Trebuie să clarificăm detalii legate de testamentul doamnei Linda Vestgard. — Desigur… — Emma se încordă, îndreptându-se. — Despre ce este vorba? — Am descoperit un supliment la documente, — continuă vocea. — În copia dumneavoastră lipsește. Poate că ar fi bine să veniți personal. Când convorbirea se termină, ea rămase ținând telefonul cu ambele mâini. Gâtul i se uscase, ca plin de nisip. Ce fel de supliment? Bunica nu ascunsese niciodată nimic — știa pe de rost fiecare frază, fiecare sfat scris acolo. Și cum altfel, dacă acei bani erau singura legătură a Emmei cu trecutul? Până la sosirea soacrei mai era mai puțin de o oră. Pe jos încă rămăseseră petele de apă cu spumă, iar grăsimea de pe vase nu se spălase. Emma deschise mecanic frigiderul: câteva ouă, o bucată de unt și o sticlă de vin pe care Luca o cumpărase pentru o recepție la serviciu. Le puse pe masă, dar mâinile nu o ascultau. În minte îi răsunau frazele lui Luca — obraznice, reci, pline de iritare. Parcă tot ce fusese odinioară căsnicie se transformase într-un sistem de ordine și scuze.
Soneria se auzi lung, apăsat. De parcă nu o chemau, ci o somau. — Emmi dragă, — rosti doamna Dăianu, ascunzându-și disprețul sub un zâmbet forțat. — Unde e fiul meu? Iar e toată ziua prins cu afacerile? Ce drăguț aveți aici… — privirea îi căzu imediat pe aragazul nespălat. — Ei, nimic, știu și eu cum e. Fetelor de la țară le e greu. Emma tăcea. Puse ceainicul, fără să ridice privirea. — Luca a zis că ieri ai refuzat să-l ajuți pe Ovidiu. Nu e frumos. Familia înseamnă să împarți cu ceilalți. Acum și tu ești Dăianu. Trebuie să te obișnuiești. — N-am refuzat, — murmură Emma. — Doar că nu pot da ceea ce nu e al lor. Doamna Dăianu râse scurt: — Banii bunicii? Nimicuri. Dar vezi tu, Ovidiu va începe o afacere, va investi, și o să vă ajute și pe voi. Luca știe mai bine. Emma se întoarse încet. “O să ne ajute și pe voi?” Nu, pe ea o ajutau doar oboseala, serile goale și vinovăția pentru iresponsabilitatea altora. Înăuntru ceva se ruptese. Ca o ușă pe care o ținuse închisă și care, brusc, se deschisese dând lumină.
— Îmi pare rău, trebuie să plec, — spuse calm. — Am o treabă. Își luă paltonul, în timp ce doamna Dăianu rămase uimită lângă aragaz, fără să priceapă. Emma ieși în stradă și inspiră adânc aerul rece. Orașul era agitat, cenușiu, dar pentru prima dată după mult timp i se părea viu. După patruzeci de minute stătea deja în biroul notarului. Miros de cafea proaspătă, mese lucioase, dosare aranjate la milimetru. Bărbatul din fața ei răsfoi câteva foi, apoi ridică privirea: — În testament există o clauză pe care nu o știați. Doamna Vestgard a specificat că, dacă moștenirea este vândută, întreaga sumă trebuie folosită pentru o locuință proprie, trecută doar pe numele dumneavoastră. Altfel, o parte din bani trece automat într-un fond caritabil. Emma simți cum pielea i se înfioră. O ușurare disperată, ca și cum cineva decisese deja în locul ei. Bunica știa. Știa că Luca nu trebuia să pună mâna pe bani. — Așadar… pot dispune eu singură de ei? — întrebă încet. — Exact. La cea mai mică încercare de a transfera sume către terți, contractul devine nul. Semnă actele, apoi rămase mult timp pe banca din fața clădirii. Degetele îi tremurau — nu de frică, ci de conștientizarea faptului că totul se schimbase. Astăzi. Nu mâine, nu “mai târziu”.
Acum. Spre seară, Luca intră furios în apartament. Mirosul puternic de parfum, pași grei, respirație tăioasă. Mama lui tocmai se plângea că “nora s-a obrăznicit și nici măcar nu a gătit”. — Ce înseamnă asta, Emma? Unde ai fost? — Luca stătea în pragul bucătăriei ca un judecător. Ea șterse calm urmele de apă de pe aragaz. — La biroul notarial. — Ce?! — ridică vocea. — Am semnat actele, — spuse ea clar, dar încet. — Moștenirea bunicii e acum doar sub controlul meu. Și mă mut. O clipă de liniște densă, în care se auzi doar ticăitul ceasului ieftin. Apoi Luca făcu un pas spre ea, dar Emma nu se mișcă. — Ai înnebunit? Crezi că poți trăi singură? — Nu cred. Încep, — zise ea. — Pentru prima dată. Își luă cheile de pe masă, se îndreptă spre ușă și, la prag, adăugă fără să se mai întoarcă: — Mama lui Ovidiu poate prânzi fără mine. Trântitul ușii sună ca o eliberare. Parcă odată cu el ieșea din apartament tot aerul stătut. În urmă rămase zumzetul vocilor, mobila veche și mirosul greoi al resentimentelor. În față se întindea orașul, în care putea respira din nou. Cerul roșu de seară strălucea peste acoperișuri, iar Emma zâmbi pentru prima dată după mult timp — doar pentru că putea merge fără să se uite înapoi. Pulsul îi bătea ritmul noii ei vieți: liniștit, dar sigur.
