“4 martie 1977.
Nu pot să uit ziua aceea nici dacă aș vrea. Au trecut zeci de ani, dar uneori, când aud un zgomot mai puternic sau când simt podeaua vibrând sub pași, mă întorc fără să vreau în acea seară din căminul studențesc.
Eram în camera noastră de la facultate, împreună cu încă doi colegi. Tocmai venisem de la masă și desfăceam pachetele trimise de ai mei de acasă. Le deschideam cu grijă, ca pe niște mici comori: tocana, friptura de porc, prăjituri. Le așezam pe raftul dulapului, cu gândul să le pun a doua zi la frigider.
În cameră era liniște.
D. copia niște cursuri la masă, cu capul plecat peste caiete.
R. se pregătea să meargă la dușuri.
Numai eu nu eram în apele mele. Toată ziua mă simțisem ciudat, apăsat, parcă neliniștit fără motiv. Îmi spuneam că sigur se schimbă vremea și de aceea mă simt așa.
La un moment dat, R. a ieșit din cameră spre baie. Eu rămăsesem lângă dulap, cu borcanele de la părinți în mână. Îmi fusese poftă de friptura aceea toată ziua, dar acum parcă nu mai voiam nimic.
Și atunci am auzit.
La început a fost doar un vuiet.
Un zgomot adânc, greu, pe care parcă nu îl auzeam cu urechile, ci îl simțeam în piept.
Am privit în jos, spre podea. Pardoseala vibra.
În clipa următoare, unul dintre borcane s-a prăbușit și s-a făcut țăndări la picioarele mele.
Nu știam ce se întâmplă. Nu trăisem niciodată un cutremur. Dar când clădirea a început să se miște violent, nu mai era niciun dubiu.
D. s-a ridicat de la masă și se uita la mine fără să știe ce să facă.
Am deschis ușa camerei și m-am sprijinit în tocul ei.
D. a trecut pe lângă dulap exact în momentul în care acesta se aplecase amenințător. L-am văzut cum face ochii mari și se ferește de lucrurile care cădeau din el.
Pe coridor, ușile se deschideau una după alta.
Unii colegi stăteau în tocurile ușilor.
Alții fugeau deja spre ieșire.
Număram secundele fără să vreau. Sub picioarele mele se vedea îmbinarea dintre două plăci de pardoseală. Una se ridica, cealaltă cobora. Parcă eram într-un troleibuz, în zona burdufului, fără să știu pe care picior să mă sprijin.
Cutremurul mă izbea de pereți și de ușă.
Zgomotul era asurzitor.
Se spărgeau geamuri.
Se răsturnau obiecte.
De la etaj se auzeau pași grăbiți pe coridor.
Dintr-o dată s-a stins lumina.
Strângeam tocul ușii cu degetele atât de tare încât mă dureau buricele.
Din întunericul coridorului a apărut o umbră.
Era R., întors de la dușuri. Voia să ieșim afară.
Mi-a fost frică să ies.
Pe coridor cădeau bucăți de tencuială. La câțiva metri în fața mea, un corp de neon s-a desprins din tavan și s-a făcut țăndări pe jos.
Simțeam cum îmi cade praf în păr și pe ceafă.
Se auzea un fâșâit puternic.
L-am întrebat pe R. ce e.
— S-a fisurat o țeavă de apă de la dușuri, mi-a spus.
Clădirea se mișca din ce în ce mai violent. Pereții trosneau.
Atunci am fugit și eu.
M-am împiedicat de ceva pe jos și era cât pe ce să cad, dar am ajuns la scări. Erau pline de studenți care coborau în grabă.
Până să mă hotărăsc dacă rămân sau cobor și eu, cutremurul s-a oprit.
Ne-am întors după D.
Pe coridor am văzut poate cea mai înfricoșătoare imagine din acea noapte: într-o cameră cu ușa deschisă, lumina lunii intra printr-o crăpătură uriașă din perete, de lângă fereastră.
Pe jos era apă de la țevile sparte.
Când am intrat în camera noastră, D. era în patru labe și își căuta disperat țigările și chibriturile. R. pierduse un papuc și își tăiase talpa în cioburi.
Am luat un cearșaf, haine, actele și banii și am ieșit.
Pe culoar se auzeau voci:
— Ieșiți în curte!
Nu am mai stat pe gânduri.
Când am ajuns afară, am avut senzația că e zi.
Cerul era luminat de incendii din oraș. Luna era uriașă.
În campus, studenții se adunaseră în grupuri. Unii mergeau cu administratorii să verifice dacă nu a rămas cineva rănit în clădiri. Alții alergau la telefoanele publice.
Am încercat și eu să sun acasă.
Nu era ton.
Se auzeau sirene de salvări, vuiete, strigăte. Era o liniște ciudată între ele, o liniște care îți dădea fiori.
Eram acolo, în campus, oarecum rupți de oraș. Nu știam încă ce se întâmplase.
Abia mai târziu au venit profesori, rectorul, câțiva studenți care fuseseră în oraș.
De la ei am aflat.
Hotel prăbușit pe Calea Victoriei.
Blocuri căzute: Scala, Casata, Dunărea.
Oamenii care ne povesteau tremurau. Erau în stare de șoc.
Noi îi ascultam și parcă nu puteam înțelege pe deplin. Părea o poveste de groază.
Toată noaptea am stat în jurul focurilor făcute din maculatură găsită într-o baracă. Ne încălzeam, vorbeam încet, așteptam să se lumineze.
Când a venit dimineața, am început să inspectăm căminele.
Geamuri sparte.
Tencuială căzută.
Pereți crăpați.
Apă pe coridoare.
Clădirile însă păreau să fi rezistat.
Ne-am strâns cioburile din cameră și am încercat să o facem din nou locuibilă.
În acea zi s-au reparat țevile de apă și instalația electrică. Unii colegi au reușit să ia legătura cu părinții de la poștă. Cei care vorbeau acasă îi rugau pe ai lor să anunțe și familiile altor studenți.
Așa au aflat și ai mei că sunt bine.
Dar adevărata imagine a tragediei am văzut-o abia când am trecut prin oraș.
Era mai rău decât la radio.
Clădiri căzute.
Străzi pline de moloz.
Oameni care priveau în tăcere.
Un coșmar pe care nici astăzi, după atâția ani, nu cred că l-am înțeles pe deplin.”
* text realizat după mărturisirea reală a unui supraviețuitor
