Cui mai ești tu bună la 48 de ani? Trăiești în apartamentul meu!” — urla soțul.
Mi-am blocat cardurile și am privit cum „stăpânul” se transforma într-un datornic jalnic…
— Andrei, desfă pungile, nu-mi mai simt mâinile, — am lăsat sacoșele grele de la supermarket direct pe gresia din hol, abia reușind să închid ușa în urma mea. Spatele mă durea surd, apăsător, iar picioarele îmi vibrau ca și cum ar fi fost întinse cu sârmă.
În apartament era înăbușitor și întuneric. Aerul era greu, îmbibat cu miros de transpirație masculină și aroma tăioasă de Dior Sauvage — parfumul pe care i-l făcusem cadou de Crăciun, plătit aproape integral din prima mea.
Andrei stătea la masa din bucătărie, cocoșat peste laptop, ca o garguiă de piatră. În urechi avea căști wireless albe, iar pe ecran se succedau haotic grafice, lumânări roșii și verzi. Nici măcar nu s-a întors spre mine.
— Ana, sunt ocupat, — a mormăit iritat, scoțând o cască din ureche. — Am tranzacții cu piața asiatică, aici fiecare secundă înseamnă bani. Nu-mi distruge concentrarea.
Am oftat adânc, simțind cum se ridică în mine furia bine cunoscută. Vineri seara. Muncisem toată săptămâna ca coordonator senior de logistică, reparând greșeli de livrare, calmând clienți isterici și acoperind incompetența altora. Iar soțul meu — din nou „în flow”, marele antreprenor fără rezultate concrete.
Am scos telefonul ca să comand ceva de mâncare — nu mai aveam nicio energie să gătesc. Ecranul a pâlpâit și s-a stins: bateria era moartă.
— Andrei, dă-mi telefonul tău, comand ceva până îl pun pe al meu la încărcat.
— Nu, — s-a smucit ca și cum i-aș fi cerut acces la un seif bancar. — Am o sesiune deschisă, îmi strici totul. După aia nu mai pot recupera nimic.
— Ce sesiune? Vreau doar să deschid o aplicație de livrare, durează două minute.
M-am întins spre telefonul lui, care era pe masă, cu ecranul în jos. Exact atunci, ecranul s-a aprins singur. O notificare de la bancă. Am apucat să citesc doar prima linie — și mi-a înghețat sângele în vene:
„Tranzacție refuzată. Fonduri insuficiente pentru suma de 1.980 RON.”
Andrei a smuls telefonul atât de brusc, încât aproape a vărsat cana cu cafea rece. Degetele îi tremurau vizibil.
— Ți-am spus să nu atingi nimic! — a țipat aproape. — Tu chiar nu știi să asculți?!
Am rămas dreaptă, în tăcere. În clipa aceea, ceva s-a rupt definitiv în mine.
„Stăpânul apartamentului”, care cu puțin timp înainte îmi strigase că „la 48 de ani nu mai valorez nimic”, se dovedea incapabil să-și plătească propriile datorii.
N-am spus nimic. M-am întors, am intrat în dormitor și, pentru prima dată după mulți ani, calmă și fără grabă, am început să-mi blochez cardurile — unul câte unul.
