— Ori închizi ochii la trădarea mea, ori îți aduni lucrurile și pleci, — spuse Toma atât de calm, de parcă ar fi vorbit despre vreme, fără să ridice farfuria de pe masă.
— Repetă, — am spus încet.
— Mă ierți — rămâi. Nu mă ierți — te duci la mama ta. M-am săturat de discuțiile astea.
— De care, mai exact? — vocea mi-a tremurat, dar m-am stăpânit.
— Clara, de la birou. Nimic serios. Așa s-a întâmplat. Tu ești mereu ocupată cu rapoartele tale.
— Toma…
— Ce?
— Mai întâi șterge după tine, — am spus rar. — Și să clarificăm: dacă iert — rămân. Dacă nu — plec. Așa?
— Da.
— Și a treia variantă?
— Care ar fi aia?
— Cea în care pleci tu.
El a zâmbit strâmb, dar în ochi i s-a aprins o scânteie de iritare.
— Ești serioasă? E familia mea, casa mea… — se opri.
— Apartamentul e al cui?
— Al nostru… mă rog, al tău. Dar nu așa se face.
— Și să înșeli — se face? — am luat calm un șervețel. — Ți s-a vărsat cafeaua.
— Hai să vorbim diseară, normal. Fără emoții… — a luat cheile. — Am spus ce aveam de spus. Gândește-te.
A închis ușa cu grijă în urma lui.
Am deschis notițele din telefon și am început să fac o listă: să chem lăcătușul, să schimb yala, să cumpăr cutii, să schimb codul de la interfon, să o sun pe Emma.
—
— A spus el asta pe bune? — Emma aproape a șuierat la telefon. — „Mă ierți — rămâi, nu mă ierți — pleci”? E sănătos la cap?
— Perfect calm. Ca și cum aproba un program, — am ridicat sprânceana. — Tu cum ești?
— Goală. Dar fără lacrimi. Doar — o listă de sarcini.
— Perfect. Atunci pe scurt: yală, cutii, acte, poze cu lucrurile, dezlegat aparatura?
— Da. Și încă ceva: el e trecut la mama lui, nu la mine. Apartamentul e al meu, prin donație, dinainte de nuntă. Facturile — tot pe numele meu.
— Deci nu tu pleci? Atunci mișcă-te repede. Vin imediat.
— Nu trebuie să mă convingi.
— Nici nu intenționez. Aduc pungile.
—
Am deschis laptopul și am scris pe chatul de serviciu: „Astăzi lucrez de acasă”.
Am sunat: — Bună ziua, e lăcătușul? Se poate azi până la două?
— Curierul? Patru cutii. Da, urcat la etaj.
— În legătură cu interfonul — vin mâine cu actele.
Toma a scris: „Ajung la șase. Vorbim. Fără isterii.”
Am trecut telefonul pe modul avion.
—
Lăcătușul a venit la două jumătate — serios, cu trusa în mână, mirosind a metal și ploaie.
— Punem un mecanism bun? Nu cel mai ieftin? — a întrebat.
— Desigur, unul bun.
Cinci minute — și totul era gata. Yala a făcut clic, clar, de parcă ar fi pus punctul final într-o frază.
Am semnat chitanța și am închis ușa ca și cum aș fi tăiat trecutul.
Cutiile au venit după patruzeci de minute. Am pus lucrurile lui în liniște: hainele, pantofii, documentele, cablurile, laptopul. Fiecare cutie am fotografiat-o și am scris cu markerul: „Toma. Personal”.
Am sunat-o pe mama lui:
— Bună ziua, Maria. Sunt Ana. Azi Toma va lua o parte din lucruri, restul le aducem mâine. Le pot aduce la dumneavoastră.
— Ana, v-ați certat? Familia e muncă…
— Nu se discută. Puteți primi cutiile până la șase?
— Bine… adu-le.
—
Emma a venit cu pungi, ciocolată și un sul de saci de gunoi.
— Ce o să-i spui când vine? — a întrebat, turnând ceai.
— Pe scurt. Fără explicații. Are douăzeci de minute pentru cele necesare. Restul — mâine.
— O să te preseze.
— Lasă-l.
—
La șase am activat telefonul. Câteva mesaje de la el și un apel ratat de la mama lui. Nu am sunat înapoi.
A venit la șapte. A încercat ușa — nu s-a deschis.
— Ai schimbat yala?! — vocea i s-a ascuțit. — Deschide!
— Deschid, — am rotit cheia.
A intrat. A văzut cutiile.
— Ce e asta?
— Lucrurile tale.
— Ana, ești serioasă? Am spus că vorbim diseară.
— Și vorbim. Cheile de la apartament nu le mai primești. Azi nu rămâi aici. Ai vrut claritate — o ai.
A strâns pumnii, dar a tăcut. În hol era o liniște densă, de se auzea ticăitul ceasului ca un cui în perete.
— Ori închizi ochii la trădarea mea, ori îți aduni lucrurile și pleci, — spuse Toma atât de calm, de parcă ar fi vorbit despre vreme, fără să ridice farfuria de pe masă.
